[colaps]

Din volumul în curs de apariţie la Editura Cathisma, DUHOVNIC LA PUŞCĂRIE – mărturiile pline de învăţăminte ale unui preot monah care a spovedit 25. 000 de deţinuţi din închisorile ţariste

Am întîlnit aici şi un deţinut rascolnic, care îmi zîmbea de fiecare dată cînd mă vedea şi, scoţînd o Evanghelie slavonească jerpelită din buzunar mă întreba cum să facă să trăiască după Evanghelie şi să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu. Îi spuneam de fiecare dată:

- Prin dragostea lucrătoare faţă de Dumnezeu şi aproapele vei înfăptui în tine toată Evanghelia.

- Spune-mi, părinţele, rogu-te mai simplu, că asta prea puţin înţeleg.

- Fiule, iubeşte-l pe aproapele tău şi pe Dumnezeu în aşa fel, de parcă tu nici nu ai trăi, ci doar Dumnezeu şi aproapele ar trăi.

- Eu, părinte, trăiesc deja de şaptesprezece ani prin închisori, acum sunt trimis la muncă silnică şi voi pleca într-acolo peste vreo două săptămîni. Aş vrea să vorbesc, părinte, cu dumneavoastră pînă atunci. Vă rog, părinte, să treceţi pe la mine.

Peste două săptămîini arestantul-rascolnic, cu Evanghelia în mînă, se apropie iarăşi de mine şi, luînd binecuvîntare, m-a anunţat că a cerut administraţiei să fie mutat într-o celulă de o singură persoană. Cererea i se aprobă. Am venit în una din următoarele zile la puşcărie şi supraveghetorul mă înştiinţează că cutare din cutare celulă doreşte să mă vadă. Am mers la el. Rascolnicul m-a primit cu cea mai mare bucurie. Ne-am aşezat pe podea.

- Părinte! Simt tot mai mult că zilele ni-s numărate. Vreau să-mi descopăr sufletul în faţa dumneavoastră, şi doar dumneavoastră veţi şti cele despre mine. Sunt de loc din Moscova, am fost om bogat odată. M-am însurat, copii nu aveam. M-am cunoscut cu un episcop de rit vechi, sfîntul Metodie, pe care, părinte, guvernul l-a înfundat undeva în Siberia. Cu toate că sunt „bezpopoveţ”, [1] acest episcop m-a influenţat mult. După ce am plecat de la el am hotărît să rostesc mereu în minte „Tatăl nostru”. La început mi-era foarte greu, peste două luni însă m-am obişnuit într-atît de mult cu această minunată rugăciune, încît o repetam şi noaptea în somn. Şi nevastă-mea s-a „îmbolnăvit” de această rugăciune. Trăiam în pace şi bucurie sufletească. Către acea vreme răbufni slava lui Lev Tolstoi. [2] Am mers şi eu la el. Am fost primit. I-am povestit viaţa mea, iar el m-a privit şi mi-a zîmbit: „Să nu ai învăţător pe pămînt, ci Hristos să fie învăţătorul tău. Cumpără-ţi o Sfîntă Evanghelie şi învaţă din ea.” Am ieşit bucuros de la el. Peste două luni de la acestea am plecat cu trenul la Tula, să-mi vizitez un amic. Cînd m-am întors, acasă le-am găsit pe toate bune şi frumoase. Peste vreo trei zile mă întorc de la un prieten acasă şi aud în casa mea ţipete, intru în fug㠖 ţipetele vin dinspre dormitorul soţiei. Privesc – soţia stă întinsă pe podea, cu inima sfîrtecată, iar alături stă un vechi cunoscut, care tot acest timp i-a făcut curte nevestei mele. O ceruse în căsătorie, însă ea nu-l iubea şi nu a acceptat. Iar el, cu toate că era căsătorit şi avea patru copii, nu înceta a-i face curte. După ce am vizitat acel episcop, nevastă-mea încetase să mai meargă chiar şi la teatru şi nu ieşea, în genere, nicăieri. Cînd am văzut o asemenea privelişte sîngeroasă m-am îngrozit. Ucigaşul a căzut la picioarele mele cerîndu-şi iertare. Iniţial am vrut să-l omor, apoi mi-am adus aminte de Hristos şi i-am spus: „Mergi şi nu mai fă asta”, iar eu însumi m-am dus la poliţie şi am zis că eu mi-am ucis nevasta. M-au judecat şi m-au închis în puşcărie. La Moscova am stat relativ puţin, apoi am fost mutat la Tiumeni. Din Tiumeni am fost din nou mutat, la Krasnoiarsk. În închisoarea de aici s-a întîmplat un omor pe care l-am luat iarăşi asupra mea. Acum sunt trimis, prin închisoarea voastră, la muncă silnică. Ştiţi, părinte, Dumnezeu mi-e martor cît de mult îmi iubesc fraţii mei deţinuţi. Iată-i, toţi sunt ca nişte îngeri ai lui Dumnezeu şi Hiristos îi va mîntui neapărat. Cînd va fi Judecata de Apoi, Hristos va spune tuturor arestanţilor: „Întemniţaţii Mei, suferinzii Mei, fraţii Mei mai mici, veniţi la Mine, căci v-am pregătit sălaş deosebit, zidit pe strădaniile şi lacrimile voastre fierbinţi, luminaţi, deci, ca şi soarele, în Împărăţia Tatălui Ceresc!” Şi toţi arestanţii se vor umple atunci de bucurie şi se vor proslăvi în veac în Împărăţia Mielului lui Dumnezeu.

Deţinutul şi-a acoperit faţa cu Evanghelia şi a început să plîngă.

- Ce fel de dispoziţie sufletească ai de obicei?

- Părinte! I-aş iubi pe toţi, i-aş ierta pe toţi şi pentru toţi oamenii aş suferi veşnic. Cred, părinte, că rugăciunea m-a preschimbat astfel, căci în liberate nu eram aşa.

- Ai oare vreo tristeţe pe suflet?

- Nu, niciodată. Cînd conştiinţa este curată în faţa lui Dumnezeu, atunci lumina bucuriei din suflet nu mai încetează să ardă. Acum, în afară de „Tatăl nostru”, rostesc săptămînal, marţea, „Doamne, al Meu eşti şi eu sunt al Tău, mîntuieşte-mă!”. Eu, părinte, nu m-aş fi deschis ţie dacă nu erau să mă mişte într-atît de mult predicile tale. Ele au o influenţă foarte mare asupra inimilor noastre. Nu în zadar arestanţii vă iubesc. Acum se pregătesc să vă aducă în dar o felicitare şi o icoană. Sunt în stare să meargă oriunde după dumneavoastră, chiar şi în foc. V-am îndrăgit şi eu, părinte. Am o rugăminte la dumneavoastră. Vă rog să mă mărturisiţi şi să mă împărtăşiţi, căci nu m-am împărtăşit niciodată în viaţă.

- Poate doreşti, fiule, să săvîrşesc şi mirungerea [3] asupra ta?

- Bine, vă voi fi foarte recunoscător pentru asta.

I-am făcut mirungerea în aceeaşi celulă, a doua zi s-a spovedit şi i-am dat împărtăşania cu cele sfinte. Am intrat peste vreo săptămînă. M-a rugat să-l mai împărtăşesc odată, m-a rugat aceasta cu lacrimi în ochi. După aceasta l-am pierdut din vedere. L-am reîntîlnit peste un an în infirmeria puşcăriei din Algacensk, în timp ce cutrieram ocnele Nercinskului. Am stat vreo două ore de vorbă. Era foarte bucuros de întîlnire. Ne-am mai întîlnit peste o altă jumătate de an, cînd am revenit în această puşcărie şi iată că în a treia zi a aflării mele acolo mă cheamă deţinuţii la patul de moarte al acestui fericit puşcăriaş. Cînd am intrat, m-a întîmpinat cu cea mai mare bucurie, s-a ridicat puţin şi s-a însemnat cu semnul crucii, zicînd:

- Iată, părinte, voi părăsi şi eu peste un ceas pămîntul.

Peste cîteva minute nu mai putea sta aşezat şi s-a culcat în aşternut. Şoptea ceva. Apoi, aruncîndu-şi privirea în sus, a spus:

- S-au deschis cerurile, iată coboară la mine Maica lui Dumnezeu şi împreună cu ea mulţime de sfinţi. Îi vezi, părinte?

- Nu, copile, nu-i văd.

- Iată şi Hristos, Împăratul Slavei, a apărut pe nori şi pogoară spre noi.

Zicînd acestea, mădularele sale începură să se mişte energic. Nu-şi rupea ochii din partea sa dreaptă. Pe mine mă luaseră fiorii.

- Doamne, strigă muribundul, aş fi vrut să mai sufăr pentru alţii aici pe pămînt, facă-se însă după voia Ta, Doamne! Pe acest părinte mîntuieşte-l!

Peste un minut nu mai era printre noi. Deţinuţii îl plîngeau în hohote. Nu pot să-l uit niciodată. În viaţă fiind încă, a văzut trei vedenii. Mi-a spus despre acest lucru la spovedanie. Fie ca Dumnezeu să-i dea după moarte acel dar pe care l-a avut încă din timpul vieţii pămînteşti, ca să ne ajute şi acum pe noi, păcătoşii, să ne ducem crucea grea aici, pe pămînt.

În practica mea penitenciară astfel de creştini exemplari am întîlnit foarte puţini, însă am întîlnit. Aceşti oameni sunt cu adevărat aleşi ai lui Hristos. Pentru aceştia nu este viaţă în afară de Hristos! Cît nu ar fi suferit de mult, prin cîte chinuri, lipsuri şi înjosiri nu ar fi trecut, găseau în toate acestea doar mîngîiere şi bucurie, un fel de dulceaţă duhovnicească, şi nimic altceva nu vedeau şi nimic altceva nu trăiau.

NOTE:

1. Bezpopoveţ – literal, fără popă, care nu recunoaşte preoţia (din rusă).

2. Lev Tolstoi a fost puternic influenţat de ideile neoprotestante astfel încît, din inerţia celebrităţii sale, reuşi să iniţieze o mişcare de opoziţie destul de influentă faţă de Biserica Ortodoxă Rusă, adepţii săi fiind numiţi „tolstovtsy”. Celebrul scriitor şi-a asumat cu plăcere rolul de guru religios, avînd chiar iniţiativă de a scrie o „evanghelie” proprie.

3. Mirungerea se cerea săvîrşită din motivul că deţinutul fusese oarecînd despărţit de Biserică, alipindu-se sectei „bezpopovţilor”.

>> http://savatie.wordpress.com/2008/11...orile-tariste/