Taurul din vis si cei doisprezece apostoli
Treptat, multimea adunata in jurul mormantului se risipeste. Este ora pranzului, si desi iarba e uda, inca, de brumele topite ale toamnei, oamenii se aseaza pe jos, astern stergare inflorate, pun cosurile cu merinde pe ele si se aseaza roata, de jur imprejur, apucandu-se de mancat. Cuvinciosi, fac lucrul acesta ca pe un ritual, de parca pranzul lor, luat langa ziduri de manastire, e impartit si cu sfintii pictati pe ea. Trec pe langa un grup care ma cheama prin semne. Dau buna ziua si primesc o bucata de slanina afumata, asezata pe o felie de paine de casa. „Pentru parintele Arsenie!”, spune un barbat mai varstnic. „Daca vreti si o tuica, sedeti aici, langa noi.” Sunt un grup de sateni din Densus, veniti peste deal, pe jos. Barbatul de langa mine are un nume mai rar intalnit: il cheama Paulini. Imi povesteste ca stramosii lui erau italieni, veniti in Tara Hategului inca din secolul 12. E pensionar, dar lucreaza la o ferma particulara din Densus si mai are indeletnicirea de paracliser la biserica satului. Femeile incearca sa imi explice „duhul de pace” care le cuprinde de cate ori vin la Prislop. „Nu ne mai certam cu barbatii o luna incheiata!” Nea Paulini are insa o istorie deosebita. Abia dupa zece ani de la inmormantarea parintelui Arsenie Boca la Prislop, s-a dus si el prima oara in pelerinaj. In noaptea urmatoare, a avut un vis ciudat, din care nu a inteles nimic. „Eram in mijlocul unei arene, fata in fata cu un taur pe care il trageam de coada, ca sa-l impiedic sa ma impunga! Ce sa pricep din asa ceva? Dar n-a trecut nici o saptamana, cand pe islazul comunei mi-a iesit inainte taurul de la ferma unde lucram. Animalul scapase din ocolul sau, fara sa observe cineva. Iar eu aveam in mana o sacosa rosie din plastic!... Taurul s-a repezit, insa am reusit sa ma feresc intr-o parte si l-am apucat de coada, asa cum am nimerit. In acele clipe nu mi-am dat seama ca traiesc exact ceea ce vazusem in vis! La o fereala gresita, animalul a reusit sa ma impunga, fracturandu-mi cateva coaste. Cazut la pamant, namila de peste 300 de kg s-a impiedicat si s-a prabusit pe islaz, la un lat de palma de mine. Altfel, m-ar fi strivit! Am reusit sa fug, aruncand cat colo sacosa rosie. Abia pe patul de spital, la Hateg, mi-am dat seama ca visul acela fusese un semn! Si de la cine altcineva, decat de la parintele Arsenie?! Ma rugasem la mormantul sau pentru sanatatea nepotilor si pentru o batranete linistita, dupa o viata de munca.” In a treia zi de spitalizare, nea Paulini afla ca taurul a fost omorat de un roi de viespi, care l-au intepat pe tot corpul... „Vedeti dvs.”, imi spune el, „ca nimic nu este intamplator pe lumea asta? Chiar in ziua cand a trebuit sa aiba loc inmormantarea mea, taurul a fost ucis de veninul viespilor si l-au ingropat pe el in locul meu...” Mai inghitim un dumicat, mai inchinam o tuica, iar vecinul lui nea Paulini il indeamna: „De ce nu spui ce ti-a povestit asistenta in spital?”. Barbatul ridica sprancenele stufoase si exclama: „Asa e! Asta e o minune si mai frumoasa.” Cat a ramas in spitalul din Hateg, nea Paulini a povestit personalului medical patania lui neobisnuita cu taurul. Una dintre asistente i-a marturisit, la randu-i, convingerea ca primise si ea semne crestine si ajutor de la parintele Arsenie. Femeia era casatorita de cativa ani, dar nu putea avea copii. S-a dus de mai multe ori la Prislop si s-a rugat la mormantul parintelui, cu toate ca medicii ii dadusera un verdict categoric. „Intr-o noapte”, zice nea Paulini, „femeia s-a visat intr-o biserica, unde altarul avea douasprezece icoane mari, cu chipurile celor doisprezece apostoli. Asa ceva nu exista in realitate, pentru ca Iuda nu este pictat in nici o icoana. La putina vreme, ea a aflat ca la maternitatea spitalului din Hateg se nascusera doisprezece baieti, unul dupa altul, si toti fusesera abandonati de mamele lor, cu declaratii de abandon legale. Mai sunt mame netrebnice care fac asemenea marsavii” - ofteaza nea Paulini. „Asistenta s-a dus sa-i vada pe bebelusi si s-a induiosat pana la lacrimi de mila lor. In aceeasi zi, a luat hotararea, impreuna cu sotul ei, sa-i boteze pe toti.” Nea Paulini ridica degetul aratator in aer, semn ca urmeaza sa spuna ceva extrem de important: „Inchipuiti-va dvs. ca acei baietei au fost botezati cu numele celor doisprezece apostoli! Numai lui Iuda i-au schimbat numele. Tot spitalul a aflat vestea. Asta fusese cu cativa ani inainte de internarea mea. Ghiciti ce s-a intamplat dupa numai cateva luni? Ei bine, femeia a ramas gravida si a nascut apoi un baiat, pe care l-a botezat Arsenie, in semn de recunostinta fata de ajutorul primit de la parintele!...”
|