Cer nou - poezie de Zorica Latcu - monahia Teodosia
Cer nou (de Zorica Latcu - monahia Teodosia)
Grăit-am ieri prin lacrimi cu Domnul și i-am spus:
“De noi cum nu Ți-e silă Prea Scumpul meu Iisus?
Cum nu-ți întorci Tu fața cu silă de la noi
Și cum mai vrei să suferi făptura de noroi?
Cum vrei să calce-n lume piciorul Tău curat
Cel care peste aripi de înger a călcat?
Cum poala prea curată, Stapane, n-o ferești,
În tina omenească să nu ți-o murdărești?
Cum poți să suferi, Doamne, miros de putregai,
Când ai tămâia dulce a crinilor din rai?
Cum suferi bezna noastră, Tu, soare strălucit,
Cum poți să rabzi ocara, Tu, Domnul prea slăvit?
Și cum fiind căldura iubirilor cerești,
În inima mea rece Tu vrei să locuiești?
Tu, Cel ce stai în ceruri cu mari luminători,
În iadul meu, Stăpâne, cum vrei să Te cobori?
Ca Petru ani de-a rândul te-am izgonit mereu
Ieși de la mine, Doamne că păcătos sunt eu.
Dar n-ai plecat! Ba încă, cu pasul Tău curat,
Ai coborât tot cerul în iadul meu spurcat.
Cu pasul Tău pe mine de tot m-ai curățit,
Cu raza Ta tot chipul Tu mi l-ai strălucit.
Cu focul Tău pe mine, cel rece, m-ai aprins
Și peste sărăcia mea goală ai întins
Un colț al hainei Tale și m-ai făcut bogat,
Mi-ai dat inel, coroană, porfiră de-mpărat.
Mi-ai încăput în suflet, Tu, Cel neâncăput,
Și sufletul meu, iată, cer nou Tu l-ai făcut.
În sufletul meu astăzi Tu Insuți locuiești
Cu Maica Prea Curată, cu cetele cerești.
Și pentru toate acestea, Iisuse prea iubit,
În cerul nou din suflet să fii în veci slăvit”
|