Citat:
În prealabil postat de Traditie1
Acest plâns este de natură demonică, rod al închipuirii de sine. Nu lacrimile sunt de dorit ci căința, durerea inimii pentru păcate și nevrednicie și asta de cele mai multe ori se manifestă pe uscat, fără lacrimi, dacă se manifestă. Dar a avea noi căință pentru păcate e ceva deja prea departe.
Lacrimile ne fac să credem că ne asemănăm cu Sfinții Părinți și de aceea le și provoacă vrăjmașul. Așa că dacă pocăinț nu avem, măcar să nu cădem în plasa lui de a ne crede și sfinți.
|
Ce conceptie gresita...Cand plangem la liturghie ne deschidem sufletele si ele simt ca trebuie sa planga,ca au nevoie sa planga.Eu plang ca "ploaia" cand sunt in genunchi si ma rog pentru lumea aceasta si sunt situatii cand simt ca nu mai am aer.Incerc sa nu vada lumea pentru ca intr-o zi a venit o vecina si mi-a spus "Vai tu cumnata-mea m-a intrebat ce probleme mari ai ca a vazut cum iti picura lacrimile pe covor la biserica..."Am zambit si am raspuns ca am plans ca sa ma fereasca Dumnezeu de "probleme".Cine nu stie sa planga,nu stie sa iubeasca...