Citat:
În prealabil postat de arriel
Ce conceptie gresita...Cand plangem la liturghie ne deschidem sufletele si ele simt ca trebuie sa planga,ca au nevoie sa planga.Eu plang ca "ploaia" cand sunt in genunchi si ma rog pentru lumea aceasta si sunt situatii cand simt ca nu mai am aer.Incerc sa nu vada lumea pentru ca intr-o zi a venit o vecina si mi-a spus "Vai tu cumnata-mea m-a intrebat ce probleme mari ai ca a vazut cum iti picura lacrimile pe covor la biserica..."Am zambit si am raspuns ca am plans ca sa ma fereasca Dumnezeu de "probleme". Cine nu stie sa planga,nu stie sa iubeasca...
|
Închipuirea de sine ia toate aspectele posibile, maimuțărește toate virtuțile. Singura virtute care nu este batjocorită de închipuirea de sine e smerenia.
Prin închipuirea de sine omul se îndulcește cu gândurile că este bun, smerit, sfânt etc. Lacrimile sunt una din mijloacele clasice prin care diavolul împinge oamenii la închipuirea de sine, le sugerează că au ajuns asemenea sfinților.
Închipuirea de sine e principala cauză a mândriei, rădăcina tuturor relelor.