[TINERI PENTRU ROMANIA]

PATRIE ŞI RELIGIE LA ANTICI

„Cuvântul patrie la antici însemna pământul strămoşilor Terra patria. Patria fiecărui om era partea de pământ pe care religia sa îl sfinţise; pământul unde odihneau înaintaşii săi şi pe care-l ocupau sufletele lor. Patria cea mică era ograda familiei, cu mormântul şi vatra sa. Patria cea mare era cetatea, cu pritaneul său şi eroii săi, cu incinta sa sacră şi cu teritoriul său marcat de religie.

„Pământul sfânt al patriei”, spuneau grecii. Nu era doar o vorbă. Acest pământ era cu adevărat sfânt pentru om, căci era locuit de zeii săi. Statul, Cetatea, Patria aceste cuvinte nu erau abstracţiuni ca la moderni; ele reprezentau realmente un întreg ansamblu de divinităţi locale cu un cult al fiecărei zile şi nişte credinţe cu putere asupra sufletului.

Ne explicăm prin aceasta patriotismul anticilor, sentiment energic care era pentru ei virtutea supremă către care tindeau toate celelalte virtuţi. Tot ce omul putea avea mai scump se confunda cu patria. În ea îşi găsea binele, siguranţa, dreptatea, credinţa, zeul. Pierzând-o, pierdea totul, era aproape imposibil ca interesul personal să fie în dezacord cu interesul public. Platon a spus: Patria ne-a dat naştere, ne hrăneşte, ne creşte. Şi Sofocle: Patria ne ocroteşte.

Patria nu e pentru om doar un domiciliu. Dacă-i părăseşte zidurile sfinte, dacă-i trece hotarele sacre ale teritoriului, el nu mai găseşte religie şi legături sociale de niciun fel. Peste tot în altă parte decât în patria sa el este în afara vieţii fireşti şi a dreptului; peste tot în altă parte el este lipsit de zeu şi în afara vieţii morale. Numai în patrie el îşi are demnitatea sa de om şi îndatoririle sale. El nu poate fi om decât acolo.

Patria ţine omul ataşat printr-o legătură sacră. Trebuie s-o iubim cu (...) credinţă, să i ne supunem (...). „Trebuie să i te dăruieşti întreg, să pui totul în ea, să-i hărăzeşti totul.” Trebuie s-o iubim glorioasă sau obscură, prosperă sau săracă. Trebuie s-o iubim pentru binefacerile sale şi s-o iubim şi-n asprimile sale. Socrate condamnat de ea la moarte fără motiv continuă s-o iubească.

(...) Trebuie mai ales să ştim să murim pentru ea. Grecul sau Romanul nu moare din devotament pentru un om sau pentru onoare ci pentru patria căreia îi datorează viaţa. Căci, dacă patria este atacată, este atacată religia. El luptă pentru altarele sale, pentru vetrele sale, pro aria et focis ; pentru că, dacă duşmanul cucereşte patria, altarele sale sunt pângărite, vetrele sale stinse, mormintele sale profanate, zeii săi distruşi, cultul său desfiinţat. Dragostea de patrie e evlavia anticilor.

Patria trebuie să fi fost foarte preţioasă fiindcă anticii nu-şi imaginau pedeapsă mai cruda ca lipsirea omului de ea. Pedeapsa obişnuită pentru marile crime era exilul. Exilul nu era doar interzicerea şederii în patrie şi îndepărtarea de pământul ei, el presupunea în acelaşi timp interzicerea cultului, el conţinea ceea ce modernii au numit excomunicare. Să exilezi un om, însemna, după formula folosită de romani, să-i interzici focul şi apa. Prin acest foc trebuie înţeles focul sacrificiilor, prin această apă, apa purificatoare. Exilul punea deci un om în afara religiei. (...)

Zeii fiecărui om erau aceia care locuiau în casa sa, în satul său, în oraşul său. Exilatul lăsându-şi patria în urma lui, îşi lăsa şi zeii. El nu mai vedea nicăieri nicio religie care să-l poată mângâia şi ocroti, el nu mai simţea nicio providenţă care să vegheze asupra lui; fericirea de se putea ruga îi era luată. Tot ce-i putea satisface nevoile sufletului era îndepărtat de el.” - Fustel de Coulanges

Text cules de Mareş Bogdan