http://www.ortodoxia.md/articole-pre...mintii-in-inim
Coborârea minții în inimă
„Când începem să ne rugăm, trebuie să ne pogorâm din cap în inimă" (Sbornicul 2, cap.47). „Unirea minții cu inima constă în unirea gândurilor duhovnicești ale minții cu simțirile duhovnicești ale inimii (Sbornicul 2, p.148).
Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne spune: „Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta și închizând ușa roagă-te tatălui tău, care este întru ascuns și tatăl tău care vede în ascuns îți va răsplăti ție la arătare (Matei 26, 6). Sfinții Părinți ne spun că această cămară este inima noastră.
Așadar, când omul se pregătește, omorându-și patimile prin asceză și muncă binecuvântată, va trebui să-și adune mintea de la lucrurile exterioare și să-și plece capul până la nivelul pieptului și să încerce să găsească acolo locul inimii. Și acolo, cu toată atenția, să înceapă să spună „Rugăciunea lui Iisus", cu puțină sforțare și cu zdrobire de inimă. Să o spună din adâncul inimii, după cum spune Sfântul Prooroc și Împărat David: „Din adâncuri am strigat către Tine, Doamne. Doamne, auzi glasul meu". În plus, în acele momente, mintea lui nu trebuie să se desprindă de locul în care spune rugăciunea. Iar când începe să se încălzească locul în care spune rugăciunea, atunci concentrându-se pe acea căldură din inimă, să spună rugăciunea mai atent, după cuvântul Sfintei Scripturi care spune: „Merge-vor din putere în putere...". Și, rugându-se astfel, începe să îl doară înlăuntrul pieptului, acolo unde spune rugăciunea cu zdrobire de inimă, adică în adâncul ființei sale umane. Din acest moment, este clar că Mântuitorul Iisus Hristos a venit și s-a sălășluit în acea inimă, după cum ne-a spus în Dumnezeiasca Evanghelie: „Unde sunt adunați doi sau trei în numele Meu, acolo voi fi și Eu în mijlocul lor". Tot așa, unde sunt adunate inima, mintea și atenția la un loc și cercetează în comun și cu evlavie numele Mântuitorului Iisus Hristos, acolo va fi prezent și Dumnezeu în mijlocul lor. „Eu și Tatăl Meu vom veni la el și ne vom face sălaș întru el". De acum încolo, rugăciunea se va spune cu ușurință, deoarece, precum fierul înroșit bine în foc este prelucrat cu ușurință, tot așa se întâmplă și cu inima omului. După ce inima este aprinsă de focul Sfântului Duh, ea va spune rugăciunea cu multă căldură și cu multă usurintă. După ce încetează această rugăciune, omul îsi vine în fire si îsi cunoaste foarte bine propria fiintă, adică ia aminte si meditează la gândurile si amintirile pe care le avea înainte de asi zdrobi inima cu rugăciunea si le află pe toate ca fiind capcane si buruieni ale diavolului.
„Rugăciunea lui Iisus" merge bine când căldura harică a lui Hristos este înlăuntrul inimii noastre. Dar, în absenta căldurii harice, avem nevoie de vâsle, adică de o stăruintă mai mare în rugăciune. Apoi trebuie să citim scrierile Sfintilor Părinti, care ne vor aduna mintea. Trebuie să citim cărtile duhovnicesti cu simtirea inimii si nu numai cu ratiunea. Trebuie să citim cărti duhovnicesti care au fost scrise cu inima si care pot fi citite cu bucurie din inimă. Este bine să avem alese mai dinainte tropare, care cântate sau citite ne vor aduce căinta si care vorbesc despre păcătosenia noastră, despre a doua venire a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, despre dragostea lui Dumnezeu, tropare prin care cerem lui Dumnezeu ajutorul. Sau trebuie citite rugăciuni care ne aduc căintă, scrise cu darul Duhului Sfânt de Sfintii Părinti (Plânsurile Sfântului Efrem Sirul). Când nu ne putem ruga cu inima sau cu mintea, „Rugăciunea lui Iisus" poate fi spusă cu gura. Putem să ne folosim, în aceste cazuri, si de metanii. În aceste cazuri, vom avea mai putine roade duhovnicesti, dar nu trebuie să stăm nici o clipă fără rugăciune, ci să căutăm să avem cel putin această mică bucurie. În aceste cazuri, avem mai multă nevoie de răbdare si de rezistentă.
Gândurile rele care ne vin în timpul rugăciunii pot deveni câstig pentru noi, dacă le folosim la curătia noastră. Iată cum. Când diavolul vede că ne rugăm si că încercăm să ne fixăm mintea pe cuvintele „Rugăciunii lui Iisus", ca să ne tulbure, ne loveste în punctele cele mai sensibile, în locurile cele mai slabe si care ne doare cel mai rău. Celui iubitor de plăcere îi strecoară gânduri de voluptate, de desfrânare. Celui iubitor de bani îi strecoară gânduri de zgârcenie. Celui ambitios - gânduri de mărire. Celui mândru - gânduri de judecare a aproapelui. De aceea, din gândurile care ne vin de obicei în timpul rugăciunii, ne putem da seama care ne sunt punctele noastre duhovnicesti slabe. Ne putem vedea astfel necurătiile dinlăuntrul nostru, existenta patimilor si astfel ne îndreptăm stăruinta rugăciunilor în această directie: Exemplu: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine desfrânatul !" „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine mândrul !" Cum să te mai poti mândri, când vezi si cunosti păcatele si neputintele tale? Acest dar lau avut toti sfintii care se socoteau pe ei desfrânati si risipitori si cei mai păcătosi dintre toti păcătosii. Cum ai mai putea să te mândresti atunci când nimic altceva nu mai doresti, decât să găsesti un mic loc, o mică pesteră, unde să-ti pleci capul si să-ti plângi păcatele, până când se va sfârsi petrecerea ta pe acest pământ. Atunci hula nu are loc nicidecum înlăuntrul tău, nici în afara ta, deoarece demonii hulei, care îl hulesc pe Dumnezeu prin oameni, sunt alungati din cugetul tău si dimprejurul tău. În locul acestora, esti înconjurat de îngeri dumnezeiesti care slăvesc puterea numelui lui Hristos împreună cu care si tu slăvesti bunătatea lui Dumnezeu.
Atunci grăirea în desert este atât de alungată de la tine, încât nu ai să mai vrei să grăiesti si să vorbesti nici măcar cele de trebuintă. Atunci fierberea râsului ti se pare ca o lucrare necuviincioasă si întru-totul străină si nepotrivită cu starea sufletului tău, deoarece sufletul tău culege în taină si cuviintă numele Domnului. Atunci, pofta de a bea si de a mânca mult te dezgustă si o ocolesti, încât nu doresti să te saturi nici măcar cu niste apă, nici cu o fărâmitură de pâine, ci numai atât mănânci si bei cât să slujesti lui Dumnezeu cu curătenie si cu trezvie, mai curând ca un fără de trup, decât cu trup. Măsura si cantitatea acestei simple hrane ti-o spune rugăciunea însăsi, deoarece atunci rugăciunea nu numai că nu te împiedică în chip nevăzut si nesperat de la săturarea acestei simple hrane, alungând din cugetul tău pe demonul lăcomiei si al nesatului, ci nici gândul tău nu primeste să se sature cu altceva mai mult decât cu harul lui Dumnezeu.
[...]