[doctor_faustus]

Unitatea Bisericii şi cugetul unitar


Prin urmare, termenul necesar al unităţii noastre cu Dumnezeul Treimic în Hristos este prezenţa harismatică a Duhului Sfânt înlăuntrul nostru în mod activ. Cu alte cuvinte, unitatea noastră cu Dumnezeul Treimic nu se datorează capacităţii firii noastre, ci Duhului Sfânt (vezi Sfântul Atanasie cel Mare, Κατά Ἀρειανῶν 3, 25, ΒΕΠ 30, 271: „Duhul este Cel Care există în Dumnezeu şi nu noi înşine”). Practic, această unitate în har a Bisericii se manifestă prin concordia părerilor şi prin existenţa unui cuget unitar în noi (vezi Sfântul Atanasie cel Mare, Κατά Ἀρειανῶν 3, 23, ΒΕΠ 30, 269).

Dacă însă unitatea Bisericii ca trup sacramental şi divino-uman, dar şi unitatea credincioşilor în parte ca mădulare ale Bisericii între ei, după modelul unităţii Dumnezeului Treimic, se realizează direct şi personal de către Însuşi Dumnezeul Treimic prin lucrarea necreată a Duhului Sfânt, atunci devine uşor de înţeles faptul că eterodocşii – romano-catolici şi protestanţi – care în nici un caz nu constituie biserici, ci comunităţi religioase cu nume bisericesc, alterând prin Filioque credinţa apostolică a Bisericii în Dumnezeul Treimic şi în mod practic nefăcând deosebirea dintre firea necreată şi lucrarea necreată în Dumnezeu fac irealizabilă unitatea lor, în caracterul ei ontologic şi harismatic, cu Dumnezeul Treimic şi cu noi în Hristos.

Dar şi orice altă formă de unire cu eterodocşii spre care se tinde şi care se abate de la premisele teologice de mai sus ale „credinţei o dată predate nouă” este în realitate irealizabilă. Cu toate acestea însă, reprezentanţii Bisericilor Ortodoxe locale având ca centru coordonator Patriarhia Ecumenică se manifestă după o altă viziune asupra unităţii Bisericii. Este în acest sens caracteristic faptul că în primul paragraf al schiţei de proiect a Comisiei Internaţionale Mixte pentru Dialogul Teologic cu romano-catolicii prevăzută pentru evenimentul de anul trecu din Cipru (Octombrie 2009), se pomeneşte că în textul stabilit de comun acord la Ravenna (2007) romano-catolicii şi ortodocşii se referă la „epocă Bisericii nedivizate” (vezi Textul de la Ravenna, paragraful 41). Este clar că exprimarea aceasta presupune, pentru membrii Comisiei Internaţionale Mixte, că astăzi nu mai există Biserica nedivizată. Şi prin urmare, astăzi Biserica este divizată, în ciuda credinţei Bisericii pe care o mărturisim cu gura în Crezul nostru. Acest lucru însă înseamnă o cădere din Biserică a tuturor celor care susţin conştient toate cele prevăzute de Textul de la Ravenna despre identitatea Bisericii, deoarece în mod indirect resping învăţătura dogmatică a Sinodului II Ecumenic.

Dar, deja cu mult în urmă, romano-catolicii s-au rupt de învăţătura dogmatică a Sinodului II Ecumenic prin adaosul Filioque. Filioque a fost conceput şi a apărut în Occident când s-a pierdut trăirea prezenţei harismatice a Duhului Sfânt în pliroma bisericească din jurisdicţia papei. În esenţă Filioque a constituit cristalizarea înstrăinării de experienţa trăită a harului necreat şi a lucrării Dumnezeului Treimic prin care se realizează comuniunea directă şi adevărată (a lui Dumnezeu) cu omul în lăuntrul purtătorului prin excelenţă al unităţii dintre Dumnezeu şi om, adică în Biserică.

Prin urmare, din pricina diferenţierii noastre dogmatice de romano-catolici nu poate exista nici din punct de vedere formal, nici real unitate între noi. Cu toate acestea însă, din punct de vedere dogmatic şi ecleziologic paradoxul constă în aceea că Textul de la Ravenna – consecvent faţă de textele comune anterioare de la München, Bari, Valaam şi de la Balamand – se referă la credinţa comună apostolică, la tainele comune şi la caracterul eclezial al eterodocşilor. Astfel, se dă impresia eronată şi blasfemiatoare că prin acest text comun de la Ravenna se dezminte Hristos, care ne asigură că mlădiţele tăiate din vie nu mai pot să aducă roade. Adică, membrii Comisiei Internaţionale Mixte de Dialog confirmă prin textele lor comune că, dincolo de abaterile lor eretice, romano-catolicii constituie Biserică şi că au Taine autentice. Este într-adevăr un paradox teologic şi logic faptul că reprezentanţii Bisericilor locale Ortodoxe nu înţeleg uriaşa înşelare dogmatică a romano-catolicilor asupra caracterului creat al Tainelor lor, care înşelare anulează la propriu afirmaţia de mai sus a acestora pe care însă o contrasemnează şi reprezentanţii ortodocşi. Înşişi romano-catolicii ne confirmă prin învăţătura lor dogmatică despre harul creat că sunt lipsiţi de experienţa eclezială a Duhului Sfânt. Prin urmare, date fiind premisele existente, este, teologic vorbind, fără sens şi fără scop să se facă demersuri pentru o unitate eclezială cu romano-catolicii. Practic, această unitate este, de altfel, absolut irealizabilă, deoarece se opune premiselor teologice ale Bisericii şi caracterului ei ontologic.

Sursa:http://graiulortodox.wordpress.com/2...-si-papistasi/