Citat:
În prealabil postat de arriel
Pai noi plangem tocmai pentru ca nu suntem buni,nu suntem asa cum ne-a spus Hristos sa fim,eu nu ma "indulcesc" cu nimic,stiu si acolo si aici ca sunt un strop de noroi si nu am nici o sansa sa ajung la "starea cea de har".De unde pana unde inchipuire de sine si mandrie ???Plansul nu tot din smerenie se naste?Vine singur si nu-l poti controla.Ma rog lui Dumnezeu asa :"Doamne lacrimi da-mi Tu mie,sa-mi pot plange-al meu pacat...Ce Ti-a fost o cruce Tie,pana m-ai rascumparat..."Iarta-ma Traditie,dar nu vreau sa inteleg ce spui tu...Asta ar insemna sa nu mai facem nimic,dar eu cred ca Hristos se bucura cand ne vede ca plangem sau radem atata timp cat o facem cu tot sufletul nostru de oameni pacatosi
|
Asta crezi tu, dar iată că tocmai prin astfel de auto-justificări dovedești că e vorba de o patimă, de mulțumirea de sine. Ești mulțumit că plângi "ploaie", ești mulțumit că ești (așa crezi tu) smerit etc. Această patimă a mulțumirii de sine e foarte vicleană, e ceva perfect obișnuit să te mândrești că ești smerit și cuvintele tale o dovedesc. Prin asta nu vreau să te jignesc ci să-ți atrag atenția asupra acestui fenomen subtil. Te sfătuiesc să citești Scara în care sunt descrise tertipurile acestei patimi, felul cum mulți plâng din slavă deșartă și mândrie, felul cum gândurile îi înșeală să se îndreptățească pe sine și să se trufească. De asemeni citește cartea arhimandritului Sofronie "Vom vedea pe Dumnezeu precum este" (titlul vechi: Mistica vederii lui Dumnezeu) în care povește cum plânsul pentru păcate (născut dintr-o durere reală a sfueltului, nu din imaginație ca la noi) se amesteca cu slava deșartă pentru darul acestor lacrimi.
Și îți repet: importante nu sunt lacrimile ci căința inimii. Lacrimile de cele mai multe ori sunt pătimașe, rodul unor stări emoționale păcătoase: sunt născute din mila de noi înșine, din durerea pentru lucruri lumești. Și chiar în cazurile foarte rare când sunt dintr-o suferință curată, pentru un scop nobil, sunt amestecate cu părere de sine și mândrie tocmai pentru faptul că avem aceste lacrimi.
Cunoașterea de sine, curățirea de mândrie e un proces anevoios și îndelungat fiindcă mândria se disimulează în tot felul de gânduri și senzații aparent bune, care induc în eroare.