E bine să punem la punct acel „spirit sectar”, spirit îngust, spirit habotnic, zelotismul fără socoteală, sau mai bine zis prostia, care încununează fruntea multor suficienţi de sine.
Nu s-a crezut că se găsesc sectari şi altundeva decât unde de obicei îi ştim. Observând oamenii mai cu atenţie, am aflat că spirite sectare se găsesc oriunde, în toate activităţile omeneşti. Se găsesc (cârcotaşi) pe marginea oricărei gândiri omeneşti, nu numai în religie. Se găsesc spirite sectare răzând chiar la temelia ierarhiei. E clar că spiritele sectare, mentalităţile de orice fel, sunt spirite anarhice, sortite la fărâmiţarea lor până la absurd. Sectarismul se explică prin sine, dar nu şi-l poate explica cel ce pătimeşte de el. Adică cel căzut în asemenea îngustimi susţine cu toată tăria că aşa este Adevărul, cum îl înţelege el, şi nu admite o altă părere a Sfinţilor, a Bisericii şi a obştii în general.
Dacă prostul s-ar recunoaşte prost, ar înceta de a mai fi ca atare şi s-ar schimba în înţelept.
Orişice spirit sectar aduce minţii şi sufletului o nelinişte, o tulburare, o barieră care stinghereşte libertatea sufletului, seninătatea superioară, suveranitatea Credinţei în conducerea preaînţeleaptă a Providenţei, atât în directivele mari ale lumii, cât şi-n amănuntele vieţii noastre. Că ori de câte ori nu ţii pas cu Providenţa, ba din neştiinţă, ba din fixarea pe câteva idei omeneşti, totdeauna am putea fi striviţi, fără a avea un merit altul decât acela de a fi victimă a îngustimii noastre. Cine-i îngust la minte, n-are leac nicăieri. Mulţi sunt mai betegi la minte decât de alte boli fizice.
Sunt oameni care reprezintă Providenţa, oameni providenţiali, dar după oarecare vreme se sectarizează, se limitează la îngustimi, la câteva principii fixe, şi vor cădea victimile acestor îngustimi. Şi întâi trebuie să se spargă capul prost, ca să vie cel cu minte.
Să luăm un exemplu şi un model de îngustime a oamenilor providenţaili din anii 1556-1598. În această perioadă de vreme pe tronul Spaniei a urcat regele Filip al II-lea, care din fire era un rege ipocrit şi veşnic posomorât; se spune că n-a râs în viaţa lui niciodată. A zâmbit numai o singură dată, când a auzit de măcelul din noaptea Sfântului Bartolomeu. A moştenit cel mai mare imperiu care exista pe atunci. Spania cu America Centrală, America de Sud, Neapolul, Sicilia şi Sardinia, şi Milanul şi Ţările de Jos; iar după ce a cucerit Portugalia, la anul 1580, se făcu stăpân şi peste imperiul colonial [al acesteia]: Brazilia, posesiunile din Africa şi Indiile. Căsătorindu-se cu Maria Tudor a Angliei, dispunea acum şi de aceasta [de Anglia]. Această întindere imensă [îl] făcea pe Filip să se creadă în sine aşa de tare încât afirma, umflat de mândrie, că în împărăţia sa soarele niciodată nu apune, iar lumea zicea că atunci când se mişcă Spania, se cutremură pământul.
Filip ar fi putut fi un rege mare, dacă ar fi înţeles vremea în care trăia. Chiar de la suirea sa pe tron îşi propusese ca toată viaţa lui să lupte pentru stârpirea protestantismului. Fanatismul său, întreţinut şi de iezuiţi, era aşa de mare încât spunea adesea: „Mai bine n-aş mai fi rege, decât să domnesc peste eretici!”. Într-adevăr, el se purta cu atâta cruzime contra reformaţilor încât aceştia îl numiră „demonul de la miazăzi”.
În luptele sale, ce le-a avut cu flamanzii, a căutat să-i aducă pe aceştia cu de-a sila la catolicism, fiindcă, din îngăduinţa lui Carol Quintul, primiseră calvinismul. Măsurile regelui siliră pe aceşti locuitori să facă o confederaţie, pentru ca să-şi apere cu armele libertatea religioasă şi politică.
Filip, afumat de fumul fanatic catolic, însărcină pe generalul său, Ducele de Alba, să se ducă să supună ţările răsculate. Acesta a fost cel mai crud om al vremii de acum şi purtarea lui fu înspăimântătoare. Dărâmând toate fortăreţele răsculaţilor, 18.000 de oameni au fost arşi de vii, [la] 30.000 li s-au luat averile, rămânând pieritori de foame, [iar] 100.000 fură nevoiţi să părăsească ţara.
Filip povăţuit de iezuiţi, se hotărî să cureţe Spania de necredincioşi. El dădu un decret prin care ordona ca „toţi cei care nu sunt catolici să se boteze sau să părăsească ţara”. Cei mai bogaţi şi-au vândut averile şi au trecut în alte ţări, iar sărăcimea a rămas pe mâna iezuiţilor şi închinătorilor şi au fost arşi de vii. În urma acestor măsuri, Spania de miazăzi ajunse o paragină. Sfârşitul vieţii lui Filip a fost acelaşi ca al lui Irod, ucigătorul pruncilor: „păduche sub piele”, iar după dânsul Spania a decăzut mereu şi nu s-a mai ridicat niciodată.
Iată un argument destul de bun al suficienţei de sine, al bigotismului fanatic, plin de nenumărate crime şi sânge, manifestat prin ura ucigătoare de oameni, bazat pe mijloace de teroare, ca să se impună un creştinism forţat.
Întrebăm Apusul: oare aşa ne-a învăţat Hristos? Unde este răbdarea care trebuie s-o avem, până la jertfă, pentru fraţii noştri mai slabi? Iată unde a dus pe Filip îngustimea fanatică a suficienţei de sine! De aici reiese că acel care este căzut în aceste extreme ale sectarismului nu-şi dă seama de această orbire şi, ascultând de o vrajă vrăjmaşă, împinge lucrurile, în îngustimea sa, până la absurd, prăbuşindu-se în abisul fărădelegilor şi căzând din creştinism prin călcarea iubirii de oameni.
Oricine care este afumat de o vrajă vrăjmaşă sectară luptă pentru ca să-şi facă prozelitism cât mai mare, ca prin aderenţii ce şi-i câştigă să poată, azi sau mâine, să producă „anarhie”, prin răzbunare şi ferocitate.
Sectarismul este o vrajă vrăjmaşă care luptă împotriva păcii lui Hristos, împotriva dragostei Lui, împotriva unităţii Lui, care a legat pe toţi creştinii de veacuri, până la sfârşitul veacului acestuia.
Spiritul anarhic sectar este izvor al răutăţii, care ia pacea de pe pământ şi pustieşte inima de iubirea lui Hristos. Prin îngustimile lui, credinţa se pustieşte, ateismul se generalizează, drepţii se desăvârşesc şi… „judecata cea de pe urmă” se grăbeşte.
Ateismul este ultima fază a sectarismului. Acesta tinde să cotropescă tot pământul, iar când va reuşi ca toţi supravieţuitorii acestei lumi, cu voie şi fără voie, să afirme negaţia lui Dumnezeu, negaţia nemuririi, negaţia Învierii şi a Împărăţiei lui Dumnezeu, după o vreme foarte scurtă se vor izbi de apariţia cea înfricoşată a lui Iisus Hristos, ca Judecător al lumii şi Împărat al creştinilor. Atunci fiecare îşi va primi plata ostenelilor sale, pentru o veşnicie fără de sfârşit.