[Traditie1]

Ideile eretice (ale ereticilor din toate timpurile) au două surse: fie o viață de patimi, fie închipuirea de sine. Nu poți avea o credință dreaptă dacă nu duci o viață curată, de înfrânare sau dacă ești închis în lumea părerilor tale din cauza mândriei.

Iar când un om neînfrânat mai capătă și veleități de teolog, se produc perle 'teologice'.

Înclinarea spre un raționalism exclusivist, ruperea legăturii între minte (gândire) și inimă (simțire) duce inevitabil la o grămadă de devieri. Puțini înțeleg sensul profund al cuvintelor Mântuitorului "împărăția cerurilor este în lăuntrul vostru", puțini au o înțelegere filozofico-practică a ceea ce înseamnă adevărul, realitatea, fiindcă lipsește raportarea la poarta către Principiul existenței care este în inimă. Cei mai mulți oameni au o gândire superficială, instinctiv-falsă, bazată pe aparențe, pe credința în propriile impresii. Alții (de pildă ateii) au o gândire care exacerbează rolul rațiunii, necunoscând că rațiunea nu poate produce adevărul și nici nu are puterea pătrunderii realității decât în măsură nesemnificativă, fiindcă realitatea nu o cunoaștem prin procedee matematice, logice, e ceva mai profund.

Este greu să te separi obiectiv de propria gândire atât timp cât nu te-ai găsit pe tine însuți, cât nu cunoști cine și ce ești și nu poți știi cine ești dacă nu duci o viață de rugăciune. Este greu să accepți că rațiunea joacă feste, că mintea ta nu funcționează așa infailibil cum credeai.

Căutarea adevărului se face împletind viața de asceză cu rugăciunea, nu altfel. Orice altă modalitate va reflecta fie atașamentul față de patimile păcătoase, fie fanteziile noastre.