Ma inspaimanta imaginea iadului ca vesnicie a singuratatii. De aici constientizam insa nefirescul si tragismul omului singur inca din lumea aceasta, care prin singuratate pregusta, in viata fiind, suferinta iadului. Este acea singuratate voita, pe care o cauta omul intr-un mod egoist. Omul care nu poate iubi si nu se poate darui. Omul care nu poate trai pentru altcineva, ci numai pentru sine. Celelalte forme ale singuratatii sunt mult mai usoare si pot fi depasite mai usor decat aceasta.
Ideal ar fi ca singuratatea sa ne apara drept o realitate asupra careia trebuie sa ramanem suverani. Sa ne folosim de singuratate doar in calitatea ei vindecatoare. Altfel ne poate "ucide".
Altfel spus, atunci cand simtim ca ni se strecoara in sufltet, sa nu o lasam sa ne copleseasca, iar atunci cand ne simtim coplesiti de lume si cele ale ei, sa cautam singuratatea, folosindu-ne de ea ca si de un "medicament", insingurandu-ne pentru o vreme.
|