[mariamargareta]

262. Comentariu la predica liderilor pucioşi de la Noul Ierusalim din 14-10-2010 (I)

Liderii pucioşi excelează în jocurile de cuvinte, prin care îi amăgesc pe adepţii lor cei naivi. Ultima predică a lor ne oferă un excelent exemplu în acest sens.
În încercarea disperată de a legitima o himeră , în numele căreia să vorbească ei vrute şi nevrute, spunând că himera este Însuşi Hristos, liderii pucioşi apelează la o stratagemă simplă, dar eficientă: jocul de cuvinte. Ei pretind că Hristosul Pucios este mărturisit din două surse complementare: odată se mărturiseşte singur pe Sine, şi apoi Îl mărturisesc şi martorii Lui. Cine sunt aceşti martori, nu se spune, dar se subînţelege: sunt cei doi lideri pucioşi, adică tocmai cei mai interesaţi ca să “demonstreze” existenţa “Hristosului” lor. Aşadar, punerea în ecuaţie este simplă: dacă sunt doi sau trei martori care mărturisesc, mărturia lor este adevărată, pentru că aşa spune şi Scriptura (Ioan 8,17). Desigur, cu condiţia să aibă ce mărturisi, şi să mai fie şi sinceri în mărturia lor. Dar să cugetăm drept: au ce mărturisi cei doi lideri pucioşi? L-au văzut ei pe Hristos în carne şi oase, ca să-L mărturisească, aşa cum au făcut-o Moise şi Ilie?
Liderii pucioşi operează un “glissando” în “mărturisirea” lor. Mai întâi promit că-L vor mărturisi pe Hristos (aşadar, Persoana Lui dumnezeiască), dar în alunecarea cuvintelor ajung să mărturisească numai “cartea cea de azi”, noua “Scriptură” de la Pucioasa. Cititorul va trebui să accepte că jocul de cuvinte este ingenios făcut, deci mărturisirea cărţii de la Pucioasa intitulată “Cuvântul lui Dumnezeu” (carte imaginată, gândită, rumegată, scrisă, tipărită, diortosită şi din nou tipărită într-o nouă ediţie, intens falsificată de către liderii pucioşi) trebuie considerată a fi echivalentă cu mărturisirea lui Hristos în Persoană. Or, Persoana lui Hristos nu poate fi mărturisită decât de către cineva care L-a văzut aievea pe Hristos cel întrupat şi viu, nu de cineva care zice doar că aude glasul unui duh şoptindu-i la ureche vorbe de “auto-mărturisire” a lui Hristos. Liderii pucioşi fac însă cu deplină ştiinţă această escrocherie dialectică, dovedindu-se maeştri ai diversiunii verbale şi scrise:

“Sunt Domnul Iisus Hristos, şi mărturisesc că Eu sunt, şi, iarăşi, Mă mărturisesc cei ce-Mi sunt martori, aşa cum M-au mărturisit la schimbarea la faţă cei ce au făcut dovada strălucirii feţei Mele pe muntele Tabor, între Moise şi Ilie stând Eu şi grăind cu ei pe munte în ziua aceea, şi a fost adevărată mărturia a doi sau trei martori, şi a fost de ajuns să rămână scrisă ea şi apoi crezută de cei credincioşi, de cei ce iubesc pe Dumnezeu pe pământ. Aşa este şi cartea Mea de azi. Ea este dovedită adevărată prin mărturia martorilor Mei, prin multele mărturii vreme de mai bine de cincizeci de ani şi până azi, când Mă deşert cu multul Meu cuvânt în carte, mărturisit fiind Eu de cei ce Mă primesc când vin ca să cuvintez.” (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeul de la Pucioasa” din data de 14 noiembrie 2010)

Cum operează aşadar acest “glissando”? Pasul întîi: se face o afirmaţie benignă, care nu aduce cu sine nici o informaţie, dar ne introduce ex abrupto în subiect: “Pe Mine Mă mărturisesc martorii Mei”. Apoi se trece la pasul al doilea: proclamarea unui adevăr cunoscut, dar situat într-un registru cu totul diferit: “Cartea Mea de azi este mărturisită de martorii Mei şi mărturia lor este adevărată”. Cine poate nega existenţa “Cărţii de azi” de la Pucioasa şi câte valuri nu a stârnit ea, câte păreri pro şi contra? Pucioşii o consideră a fi “o nouă Evanghelie a lui Hristos”. Deci această “Carte” este o realitate palpabilă: şocantă prin controversele ei şi prin discordanţele ei cu Scriptura, dar perfect adevărată ca existenţă de sine şi ca provocare gnoseologică. Urmează pasul al treilea: “Eu sunt mărturisit de cei care mă primesc – aceştia fiind cei care girează şi Cartea, şi care am văzut că este adevărată; deci şi existenţa Mea este adevărată”. Quod erat demonstrandum. Cei care-L primesc pe Cel pe care-L mărturisesc sunt cei doi lideri pucioşi. Şi de fapt, cei doi “mărturisitori” sunt doar unul, deoarece numai Mihaela pretinde că-L aude pe Hristos, în timp ce Nicuşor doar îi ţine hangul. Ea nu a pretins că a avut contact direct, prin toate simţurile sensibile, cu Hristos (exceptând simţul auzului), deoarece o astfel de pretenţie ar fi echivalat cu o recunoaştere a revenirii a lui Hristos în trup pe pământ; or, pucioşii pretind că încă mai aşteaptă această revenire, deci ea nu a avut loc încă, iar Hristos a venit la ei numai în duh, deci sărac cu trupul. Mihaela pretinde că doar a auzit (sau, i se pare că au auzit) un glas care îi striga în cap sau în vâjâia în urechi că el “este Hristos”, situaţie reprodusă şi în această predică a ei: “Sunt Domnul Iisus Hristos, şi mărturisesc că Eu sunt”.
“Hristosul” de la Pucioasa este un “Dumnezeu” al elitelor, şi nu al vulgului. Spre deosebire de Hristosul Biblic (Cel adevărat, Cel care a venit pentru orbi, şchiopi, surzi, ologi, tâlhari, vameşi şi desfrânate), “Dumnezeul” Pucioasei este mărturisit de către “martorii lui cei credincioşi” (liderii pucioşi) ca fiind un “Dumnezeu” al celor frumoşi, al celor perfecţi, al celor curaţi la cuget şi la haine şi la trup, aparent sfinţi chiar, aleşi şi credincioşi ai noilor directive pucioşeşti; este un “Dumnezeu” aristocrat, elitist, lăudăros, pretenţios, nemulţumit, neînţeles, adesea bolnav de mania persecuţiei, întors pe dos şi reorientat spre valorile vechi-testamentare ale trecutului, spre Avraam, Isaac şi Iacov:

“Eu sunt Dumnezeul celor credincioşi, aşa cum am fost în toate vremile până azi, şi nu sunt Dumnezeul celor mulţi, căci Eu Mă numesc Dumnezeul celor aleşi. Eu sunt Dumnezeul lui Avraam şi Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov, şi în toate vremurile am preţuit mai mult un om credincios decât un popor întreg, ... şi aşa Mă mărturisesc Eu, Domnul, prin martorii Mei cei credincioşi.... O, poporul Meu... Te-am ales să-Mi fii martor în zilele acestea până la marginile pământului pentru cuvântul Meu cel de azi şi să fii credincios Mie în toată lucrarea ta cu Mine, în toată lucrarea Mea cu tine şi să fii frumos, frumos înaintea Mea de-a pururi, fiule.” (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeul de la Pucioasa” din data de 14 noiembrie 2010)

A venit, sau n-a venit Hristos la Pucioasa? După ce pe aceste meleaguri dâmboviţene s-a susţinut şi s-a proclamat de atâtea ori că “Hristos a venit în duh şi Cuvânt”(aşa încât deşi nimeni nu L-a văzut, cu toate acestea El se pare că totuşi “a venit”: cu putere puţină, dar cu învăţătură multă), iată că liderii pucioşi o dau acum din nou la întors: A doua venire a avut loc, dar Domnul a venit cu mâinile goale, n-a venit cu strălucirea promisă şi cu Împărăţia Sa cu care trebuia să vină. Această Împărăţie este pe mai departe aşteptată şi chiar trebuie făcute rugăciuni stăruitoare ca să fie grăbită încă o venire a Domnului, cea promisă de Scripturi, cu putere strălucire şi slavă, care va aduce cu El şi Împărăţia Lui, care va fi să cuprindă întreg pământul :

“ Aşa lucrez eu azi pentru neamul român, căci ştiu că el este azi ţarină a Domnului şi vine Domnul, Fiul meu, pe vatra lui cu a doua Lui venire pentru judecată peste vii şi peste morţi şi pentru noua Lui împărăţie pe pământ, împărăţia lui Dumnezeu cu oamenii, iar voi cereţi-o să vină, şi ea va veni şi va cuprinde în lung şi în lat pământul, numai să ştiţi şi să iubiţi voi puterea rugăciunii cea plină de pocăinţă şi s-o daţi de ştire neamului român, ca să se împlinească ea. Amin.” (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeul de la Pucioasa” din data de 14 noiembrie 2010)

Liderii pucioşi fac distincţie netă între aproapele omului şi aproapele Domnului. Contextul general şi o logică simplă ne arată că “aproapele Domnului” sunt chiar ei, cei doi lideri pucioşi, “Fraţii care arată Calea”, “fiii unşi” şi “solii Cuvântului de la Pucioasa” şi “împărţitorii Lui”. Faţă de ei păcătuiesc cu păcatul trufiei toţi aceia care nu i se supun, nu-i înţeleg, nu-i iubesc şi nu le cântă în strună. Pedeapsa răzvrătiţilor aceasta va fi: fie vor fi alungaţi înapoi în lume de către “Fraţi”, fie că vor cădea în disperare şi vor alege singuri calea dezertării şi a despărţirii de “comoara ce scumpă” ( tutela şi jugul) a “Fraţilor”, pe care îi vor pierde definitiv:

“ Cel ce urăşte pe aproapele său sau, mai mult, pe aproapele Domnului, acela ajunge la acest păcat după ce el are în inimă păcatul trufiei, al îngâmfării, al măririi de sine, păcat care-l cade pe om de la Dumnezeu. Toţi cei care alunecă de pe calea cea cu mărire, calea cea cu fraţi... Iată păcatul îngâmfării, păcatul de la care se naşte nemulţumirea în om, acest păcat îi hrăneşte omului mintea şi inima şi pierde omul ceea ce are mai scump, pierde fraţii, cea mai mare comoară, cea mai scumpă, şi mai întâi ajunge la dispreţ şi la ură pentru ei şi apoi îi pierde...” (Citat din “Cuvântul lui Dumnezeul de la Pucioasa” din data de 14 noiembrie 2010)