[mariamargareta]

263. Este “Biserica Noul Ierusalim” de la Pucioasa o biserică autocefală? (I)

1. Un document de excepţie

Un document de o excepţională importanţă, semnat şi publicat recent de către Prefericitul Patriarh Daniel şi intitulat "Autocefalia bisericească: unitate de credinţă şi libertate de conducere" pune automat în ecuaţie o întrebare legitimă: Este sau nu Biserica “Noul Ierusalim de la Pucioasa” o biserică autocefală? Este binecunoscut faptul că această sectă, care şi-a stabilit cartierul general la Pucioasa, se autointitulează “Biserică”, se declară independentă faţă de Biserica Ortodoxă Română şi se manifestă sistematic în mod public, administrativ, dogmatic şi liturgic ca o biserică independentă. În consecinţă, această Biserică ar trebui să fie neapărat o Biserică autocefală, altminteri ea nu mai este deloc (în sensul că ea rămâne o simplă invenţie a unor oameni exaltaţi, care vor şi ei să aibă o structură social-administrativă numită “Biserică” şi care să fie numai a lor, cu circuit închis, adică o biserică-proprietate privată).

Să observăm mai întâi cum se definesc şi cum se raportează pucioşii, ei înşişi, faţă de acest delicat subiect.

În ediţia a doua a cărţii “Cuvântul lui Dumnezeu”, editată de către pucioşi în anul 2006, este inserat un aşa-numit “Studiu introductiv” în care sunt reproduse majoritatea elementelor de doctrină ale sectei. Printre acestea se regăsesc referiri clare la poziţia pucioşilor faţă de Ortodoxie în general şi faţă de Biserica Ortodoxă Română în special. Ele fac apologia unei noi Biserici intitulată “Biserica Noul Ierusalim” (BNI) ca şi când aceasta ar avea fie o largă recunoaştere tacită a maselor de credincioşi creştini, fie o restrânsă recunoaştere oficială a celorlalte Biserici Ortodoxe autocefale (altminteri, avem de-a face cu o ilegalitate totală şi chiar cu o periculoasă impostură). În realitate, nu putem vorbi nici de una, nici de alta. BNI nu este cunoscută ca Biserică nici de către creştinii de rând (decât într-un mod absolut sporadic şi local) şi nici nu a fost recunoscută vreodată oficial ca Biserică de către vreo altă Biserică.

Un prim articol din acest capitol introductiv este intitulat “SOBORNICITATEA BISERICII NOUL IERUSALIM – O DIMENSIUNE PNEVMATOLOGICĂ” şi face apologia unei pretinse biserici adevărate (desigur, este vorba de BNI) care pune în umbră celelalte Biserici, considerate prin ricoşeu ca fiind “neadevărate”. Pentru a defini ce înseamnă pentru ei “Biserică adevărată”, pucioşii apelează la propriile lor scrieri intitulate “Cuvântul lui Dumnezeu” şi la inserează chiar ca motto la acest articol: „Biserică adevărată pe pământ, înseamnă fii ai lui Dumnezeu, adunaţi laolaltă în jurul Mielului lui Dumnezeu, Care Se frânge spre hrană pentru iertarea păcatelor, cele făcute şi iertate prin pocăinţă.“ (citat din Cuvântul lui Dumnezeu, 7/20 ianuarie 1997)” . Apoi afirmă (cităm) “De altfel, în lume nu poate subzista decât o singură Biserică adevărată. Orice demonstraţie alternativă se bazează obligatoriu pe un sofism” fără a realiza că astfel ei cad într-o nouă şi gravă contradicţie internă. Într-adevăr, pe de o parte ei nu recunosc că Bisericile autocefale sunt Biserici locale surori, egale între ele şi independente administrativ, ci împing în jos conceptul de “biserică locală”. Totodată, ei sporesc confuzia raţionamentului pe care-l propun printr-o combatere vehementă a structurilor piramidale administrative care instituie o anumită disciplină ierarhică (Patriarhii, Mitropolii, eparhii, protoierii) şi afirmă că (cităm succesiv): “...parohiile... sunt şi rămân autenticele biserici locale...”, “ ...bisericile locale ... sunt singurele organisme care pot fi numite biserici...”, “fiecare Biserică locală revelează Biserica întreagă”, “Ideea de unicitate a Bisericii nu îi conferă însă dreptul ca aceasta să se constituie într-o structură piramidală şi să se plaseze deasupra bisericilor locale.” Pe de altă parte, ai împing în sus, forţat, biserica locală proprie (BNI) spre a o considera “singura Biserică adevărată”. Unde mai sunt atunci acele “autentice biserici locale... singurele organisme care pot fi numite biserici...” pentru care ei tocmai au însăilat o întreagă pledoarie?

Şi atunci ne întrebăm: de ce n-ar fi adevărate celelalte Biserici, care sunt negate cu vehemenţă de către pucioşii nou-ierusalemiteni? Sau, de ce ar fi mai adevărată Biserica lor ilegală decât celelalte Biserici legale? Titlul ales de ei sugerează de ce: aici se pretinde că numai BNI mai are sobornicitate, în timp ce celelalte Biserici nu mai au. Urmează imediat o încâlcită pledoarie care încearcă să demonstreze că sobornicitatea Bisericii a fost deşirată odată cu Marea Schismă de la anul 1054, care a distrus (cităm): “unitatea eshatologică a tuturor în Hristos într-o biserică locală concretă”. Pucioşii pretind, nici mai mult nici mai puţin, că “principul autocefaliei, a accentuat confuzia teologică din Ortodoxie, numind „biserici locale“ toate bisericile autocefale”. Ei pun accentul doar pe modificările structurale, cu caracter administrativ, care au apărut în istoria bisericeasă, şi îi atribuie autocefaliei, ca opţiune consacrată în Ortodoxie, un caracter distructiv la adresa unităţii Bisericii. Ei ignoră în mod deliberat ceea ce este esenţial, şi anume unitatea de doctrină a acestor structuri independente din punct de vedere administrativ. În schimb, P.F. Părinte Patriarh Daniel, în articolul său menţionat mai sus, restabileşte adevărul asupra acestui subiect afirmând că “Autocefalia este o notă caracteristică a Ortodoxiei” şi punând accentul tocmai pe importanţa conservării în fiecare Biserică locală a aceleiaşi vieţi sacramentale şi aceleiaşi discipline canonice (cităm):

“Ortodoxia sau Biserica Ortodoxă universală se prezintă astăzi ca fiind o comuniune de Biserici autocefale surori, egale între ele, libere unele faţă de altele în ceea ce priveşte conducerea administrativă, dar unite unele cu altele prin aceeaşi credinţă, aceeaşi viaţă sacramentală şi aceeaşi structură şi disciplină canonică (juridică).”

Or, tocmai aici pucioşii sunt descoperiţi. Ei au renunţat de mult şi la unitatea în slujire, şi la disciplina canonică, şi la unele dintre adevărurile dogmatice, pe care le-au înlocuit abuziv sau le-au “completat” cu alte invenţii şi inovaţii proprii, motivând că aşa i-a învăţat pe ei “Duhul”. Dacă “Duhul” i-a învăţat şi i-a îndemnat către schismă şi către inovaţii eretice, oare ei nu şi-au pus problema cărui “duh” îi slujesc? Dacă Ortodoxia este o comuniune de Biserici care respectă anumite principii pe care pucioşii nu le respectă, este “Biserica” pucioşilor parte integrantă din Ortodoxie?

Pucioşii se dovedesc de o inconsecvenţă stupefiantă, care frizează ori incompetenţa, ori prostia. După ce elogiază Biserica primară, caracterizată de ei ca fiind păstrătoarea “unităţii Duhului Sfânt întru legătura păcii”, după ce acuză “schisma catolico-sobornicească” de a fi cea care a subminat grav şi definitiv sobornicitatea Bisericii Universale, se aşează ei înşişi într-o postură schismatică, eretică, belicoasă, incongruentă şi inconsecventă, faţă de celelalte Biserici autocefale – şi în primul rând faţă de BOR. Nici vorbă de unitatea Duhului Sfânt, îndată ce pucioşii spun că Duhul Sfânt nu mai coboară decât la ei, părăsind definitiv celelalte Biserici pentru că S-a supărat pe ele. Nici vorbă de legătura păcii, când ei au rupt orice legătură cu Biserica-mamă, cea care i-a botezat când erau prunci, pe fiecare dintre ei, lucru pe care ei fie l-au uitat, fie nu-i mai dau importanţa cuvenită. Pucioşii recunosc faptul că (cităm) “Întemeierea văzută a Bisericii la Cincizecime a însemnat expresia unităţii în Duhul Sfânt a primilor creştini, ca mădulare ale trupului lui Hristos în integritatea sa, aşa cum a fost prefigurată în comunitatea euharistică a Cinei celei de taină”, dar nu-şi pun deloc problema că întemeirea văzută a Bisericii Noul Ierusalim (pe care ei o consideră a fi avut loc în anul 1955, an în care Verginica îşi începe “proorociile”) a însemnat începutul unei ruperi a unităţii în Duhul Sfânt a creştinilor care au aderat la doctrina pucioşească, părăsind Biserica în care au fost botezaţi. De altfel, pentru a justifica locul şi rolul “proorociţelor” (Virginia, Maria şi Mihaela) care s-au succedat la putere şi au guvernat actul de conducere al Bisericii Noul Ierusalim, ei afirmă textual că structurile clericale, ierarhia canonică însăşi, sunt perimate, fiind înlocuite cu administraţii locale laice, singurele care mai sunt îndrituite şi care mai pot să conlucreze strâns şi direct cu Duhul Sfânt:

“Aşadar, Duhul Sfânt lucrează în zilele din urmă nu prin capul văzut al Bisericii, nici prin structurile ei administrativ-sinodale, ci prin cei mai umiliţi, dar mai curaţi slujitori ai săi, dintre care unii – pentru a sublinia că nici măcar nu fac parte din cler – vor fi de parte femeiască. Suntem contemporani cu aceste evenimente excepţionale.” (Citat din cartea “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, ediţia 2006, pag.15)