[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de cristian67

Un loc de exil,o vale a plangerii.Omul cauta acolo in intuneric adevarul,care e viata priceperii sale;el cauta acolo,in mijlocul relelor fara numar,un bine,si nu stie ce bine,mare,nesfarsit,vesnic,care e viata inimii sale;si tot ce cauta,fuge de el.Indoiala,gandirea,ratacirea obosesc mintea sa sleita.Ceea ce el a crezut ca-i bine,se schimba in amaraciune.De e singur,sufletul sau cade cu durere asupra lui insusi;el are nevoie de sprijin si va fi vai de el daca-si pune increderea in ceilalti oameni,care se fatarnicesc spre a-l insela,minti,ponegri,sfasia precum hiena sfasie prada sa.Ce stare vrednica de plans!Dar Dzeu n-a parasit pe sarmana sa creatura in momentele de nenorocire.El o lumineaza prin cuvantul Sau,o sustine prin harul Sau,o insufleteste,o mangaie prin credinta unei vieti mai bune,prin nadejdea de a castiga,dupa zilele de incercare,binele la care aspira,binele nesfarsit care e el insusi.

Textul de mai sus vă aparţine ? Absolut remarcabil, atât ca ortodoxie a credinţei cât şi ca forţă poetică !