Monahismul (din termenul grec: μοναχος— care înseamnă persoană singură, însingurată) este vechea practică a creştinilor de a părăsi lumea pentru a se închina trup şi suflet unei vieţi conforme cu Evanghelia urmărind unirea cu Iisus Hristos. Scopul monahismului este îndumnezeirea omului (în greacă, theosis), lucrare la care sunt chemaţi toţi creştinii.


Căutarea voii lui Dumnezeu mai presus de orice altceva este o idee care apare peste tot în scrierile ortodoxe, ca de exemplu în Filocalie, o carte care cuprinde scrieri ale monahilor. Cu alte cuvinte, un monah (călugăr) sau o monahie (călugăriţă, maică) este o persoană care a jurat să urmeze nu numai poruncile Bisericii, ci şi sfaturile evanghelice "voturile" sau jurămintele monahale ale sărăciei, castităţii, curăţiei, statorniciei şi ascultării. Cuvintele lui Hristos pe care se bazează acest fel de viaţă sunt: "Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru desăvârşit este".


Monahismul îşi află începuturile în primele secole de închegare şi de răspândire a creştinismului. Sufletul omului credincios însetează necontenit după depăşirea de sine, după dobândirea unei vieţuiri asemenea îngerilor. El doreşte fericirea sa şi fericirea semenilor săi, prin permanenta aspiraţie către starea de desăvârşire şi de apropiere de Dumnezeu.


Credincioşii care au însetat după dobândirea acestei stări au găsit temeiuri în urcuşurile cele duhovniceşti, chiar în viaţa şi învăţătura Mântuitorului Hristos. Ei au văzut în viaţa Sa smerita şi „fără de păcat” (II Petru 2, 22), în mila Sa plină de duioşie faţă de oamenii timpului Său, pe care i-a slujit, mângâindu- I şi ajutându- I cu dragoste de părinte şi de frate, în „ascultarea Sa până la moarte”, (Filip. 2, 8), cel mai preţios dreptar duhovnicesc.


Viaţa de neprihănire a celui mai iubit dintre apostolii Domnului, Sf. Evanghelist Ioan, asprimea vieţii pustniceşti a Sf. Prooroc Ioan, Botezătorul Domnului, truditoarea muncă manuală a Sf. Apostol Pavel, „lucrător de corturi din Tarsul Ciliciei” (Fapte, 18, 3), au fost tot atâtea îndemnuri vii pentru cei care doreau să prisosească şi să meargă pe calea de aur în râvna lor sfântă de a „urma pe Domnul” (Matei, 16, 24).


Din dorul acesta dumnezeiesc, foarte mulţi credincioşi creştini îmbunătăţiţi se depărtau de lume, retrăgându-se prin locuri mai liniştite, renunţând la viaţa de familie şi la bunurile materiale punând început „noii vieţuiri singuratice”, sârguindu-se în muncă şi rugăciune neîncetată şi supunându-se cârmuirii duhovniceşti a unuia dintre ei, mai iscusit în nevoinţă.


Astfel, monahii sunt isihaşti angajaţi în lupta duhovnicească pe calea despătimirii (καθαρσις), contemplaţiei (θεωρια) şi îndumnezeirii sau unirii cu Dumnezeu (θεωσις), prin rugăciune, Sf. Taine şi ascultare. Deşi primele forme de monahism au fost de tip eremitic şi anahoretic, mai ales în deşerturile din Egipt, Siria sau Ţara Sfântă; relativ repede deja din secolul al IV-lea în jurul unor mari părinţi duhovniceşti se strâng mai mulţi ucenici.