Citat:
În prealabil postat de anna21
In teorie suna bine.. pentru unii cel putin.
In practica, stima de sine presupune a te alinia valorilor lumii actuale. Adica nu celor crestine.
Stiu ca psihologia pare utila si interesanta, dar in realitate este doar suma unor teorii si observatii NE-crestine. Adica lipseste suportul esential: invatatura adevarata despre om.
Eu nu am gasit inca nici o sursa crestina care sa ne inverte sa ne iubim pe noi. (Sa iubim ce? Un morman de pacate si idei preconcepute la care tinem cu dintii?)
Plus ca eu nu inteleg cum impaci pocainta cu iubirea de sine.
Adica faci o pocainta "rationala", analitica.. Cum?
Ca daca nu te vezi pacatos si stricat pana in maduva oaselor nu ai cum sa te schimbi. Ci schimbi doar niste obiceiuri dar nu te schimbi in esenta.
Te increzi prea mult in niste invataturi omenesti. (Adica nu poti sa le opui celor crestine, nu? Si crestinismul ne invata ca fara de Hristos nimic nu putem face... adica nu ne zice fara "stima de sine/incredere in sine" sau alte notiuni similare).
(Scapa de ele.. cu prietenie te sfatuieste un fost psiholog :) )
|
Am cateva nedumeriri pe marginea celor scrise de tine, Anna:
- daca te vezi pacatos si "stricat pana in maduva oaselor" (asa cum formulezi tu), zi de zi, clipa de clipa, nu dai in depresie? Iti mai permiti (tie inseti) sa te bucuri de ceva in viata? Cum impaci viata de familie (copii, sot) cu atitudinea permanenta de auto-flagelare pentru pacatele facute?
- cum putem face pocainta daca nu realizam / analizam ceea ce este gresit in viata noastra? Considerati ca aceasta "analiza" (numita in alte contexte si "cercetare de sine") transforma pocainta in actiune "analitica"?
- Heaven invoca "Iubeste-l pe aproapele tau ca pe tine insuti"; daca pe noi insine nu avem voie sa ne iubim ("iubim" este, de fapt, mult spus), cum ajungem, concret, sa nutrim sentimente de iubire fata de aproapele?
- cum realizezi ca ai schimbat macar 0,00000001% din tine prin pocainta daca "datoria" ta este sa te consideri 24 ore / zi "un morman de pacate"?