Citat:
Īn prealabil postat de heaven
Cel care se iubeste pe sine incearca sa fie obiectiv,sa se analizeze (si nu doar dpdv rational cum spunea cineva),sa lucreze cu el insusi pentru evolutia sa spirituala si pe toate planurile,doar ca face asta incearcand sa se cunoasca si sa isi asculte fiinta in fiecare clipa,pentru ca este vie si comunica cu noi:trupul ne da semnale,mintea,spiritul,dar n-avem ochi sa vedem si nici urechi s'auzim,de aceea ne zbatem intr-o continua suferinta,pentru ca din lipsa iubirii ni se trag toate pacatele.
|
heaven, hai sa zicem ca unul sau doi ar face acest lucru. Dar restul?
Trupul si mie imi da semnale: cand postesc, ii e foame. Cand ma rog, ii e somn. Cand imi propun sa ma concentrez la rugaciune, imi vin tot felul de idei, una mai urgenta decat alta, doar ca sa ma sustraga. Cand ii spun sa taca, am un chef de vorba nebun; cand trebuie sa fac treaba in casa imi vin in minte alte urgente... si asa mai departe. Zici sa il ascult?
Cred ca nici prin iubire nu intelegem acelasi lucru. Si apoi sa facem diferenta intre iubirea, pe care o avem fata de membrii familiei si dragostea pe care trebuie sa o manifestam si fata de dusman. Deci nu iubire ii dam dusmanului, ci dragoste, care este cea mai mare dintre virtuti, conform Sf. Apostol Petru. Vorbim deci despre virtuti, nu de sentimente.
Ca avem lipsa de iubire si de dragoste, e adevarat, caci inca nu am ajuns la aceste virtuti. Pana atunci, confundam sentimentele noastre schimabtoare cu niste virtuti crestine greu de atins, atata timp cat inca mai avem pacate si de care nu ne putem lua inima in dinti sa ne despartim.