În mistica creștină, rugăciunea contemplativă sau contemplația este o formă de rugăciune deosebită de rugăciunea vocală (cu cuvinte) și de meditație. În meditație mintea și imaginația sunt implicate activ într-un efort de a înțelege relația noastră cu Dumnezeu. În rugăciunea contemplativă această activitate este respinsă, motiv pentru care contemplația a fost numită "privire a credinței", "dragoste tăcută".
http://en.wikipedia.org/wiki/Contemplative_prayer
Cam asta zice Wikipedia, referindu-se mai mult la "contemplațiile" bolnave ale "sfinților" catolici.
În tradiția răsăriteană, contemplația este numită isihie sau isihasm, adică liniștire.
Isihasmul (hesychasmos), din hesychia, "liniște, împăcare" este o tradiție eremită de rugăciune în tradiția Ortodoxă, a cărei practicare se numește hesychazo: "a păstra liniștea". Practicanții sunt Isihaști (hesychastes).
Isihasmul se mai numește și palamism, iar formele sale cunoscute provin din tradiția monastică a Muntelui Athos. Potrivit acestei doctrine, creștinul sau monahul trebuie să trăiască în pace și liniște, împăcând trupul cu sufletul, menținându-se într-o stare contemplativă. Se practica permanent așa-numita rugăciune a inimii sau a minții ("Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul"), o formulă menită a ține trează conștiința bunătății dumnezeirii și a statutului de creatură păcătoasă.
Deși se spune (pe urmele lui Meyendorff) că Isihasmul ar fi fost inițiat de Grigore Palamas, există teologi care susțin că originile acestei practici sunt mult mai vechi, ea provenind de la pustnicii Egiptului.
http://ro.wikipedia.org/wiki/Isihasm
Granița între rugăciune, isihie, pocăință și slujire este firavă sau chiar nu există, fiindcă la cel ce o practică toate acestea se combină într-o singură manifestare.
Scopul vieții creștinului nu este acumularea de fapte bune în schimbul unei presupuse răsplăți divine ci este dobândirea Duhului Sfânt iar isihia e singura cale spre aceasta. De aceea efortul creștinului trebuie îndreptat spre interior, nu spre exterior. Faptele bune sunt bune dacă înlesnesc rugăciunea lăuntrică permanentă, nu altfel.