Citat:
În prealabil postat de cristiboss56
"Lacrimile în vremea rugăciunii sunt o frumoasă baie, iar după rugăciune să ții minte pentru ce ai plâns ". ( Sf. Nil Sinaitul ) . "Ferice de cei care își plâng cu adevărat păcatele". ( Avva Isaia Pustnicul ) . "Rugăciunea împuternicită de lacrimi scoate afară din suflet toate gândurile care o dușmănesc". ( Avva Ilie Ecdicul ) .
|
Cum am mai zis, nu contează lacrimile ci durerea reală din suflet, dacă vorbim de plângerea păcatelor. Apa care curge din ochi nu spală nici un păcat, e H20 și nimic mai mult.
Dacă vom analiza ce simțim atunci când plângem și după aceea vom constata o mângâiere, o delectare și încântare care nu este altceva decât mândria, mulțumirea de sine.
Plânsul e o formă de manifestare a egoismului nostru, o auto-compătimire (când urmează unei introspecții a propriilor suferințe) sau auto-încântare (când e plâns de bucurie), întotdeauna ceva necurat.
Când Sfinții Părinți recomandă plângerea păcatelor ei vorbesc de căință, de durerea inimii, de remușcări iar dacă sunt unii care au vorbit exclusiv de apa din ochi atunci e vorba de înșelare duhovnicească, închipuire de sine de care sufereau și ei, ca orice om.
Închipuirea de sine nu e un păcat mic ci periculos, fiindcă este poarta mândriei. Trebuie să avem discernământ față de scrierile Părinților, nu să luăm orice pe neverificate.