Continuare:
Se mai aminteste si un alt argument in sprijinul respectarii simbetei. Astfel se spune ca simbata nu se poate inlocui caci a fost data de Dumnezeu ca “legamint vesnic”. “Sa pazeasca deci fiii lui Israel ziua odihnei, praznuind ziua odihnei din neam in neam, ca un legamint vesnic” (Iesire XXXI, 160. Insa, sub numele de semn sau legamint vesnic se intelege timpul Vechiului Testament, pina la venirea Mintuitorului. Crestinii nu mai sint sub lege, ci sub har: “Caci pacatul nu va avea stapinire asupra noastra, fiindca nu sinteti sub lege, ci sub har” (Iesire XII, 14) si totusi nimeni n-o mai serbeaza.
In continuarea sustinerii simbetei se afirma ca si Mintuitorul ca si Apostolii Sai serbau simbata, pentru ca se simbata, pentru ca se duceau simbata la sinagoga (Luca IV, 16), dupa cum procedau si Apostolii Sai (Fapte XVI, 13).
In adevar, atit Domnul Hristos, cit si Apostolii Sai frecventau simbata sinagogile, dar nu pentru ca respectau simbata, ci pentru ca in acea zi erau adunati iudeii acolo si puteau sa le propovaduiasca Legea cea noua.
Se mai spune de sustinatorii simbetei, ca ea se serba si in timpul Noului Testament, aducindu-se drept dovada faptul ca si femeile mironosite care urmau pe Mintuitorul o servau. Astfel, se spune in Evanghelia Luca: “Femeile care au venit cu El din Galileea (femeile mironosite) au privit mormintul si cum a fost pus trupul Lui. Si, intorcindu-se au pregatit miresme si miruri, iar simbata s-au odihnit, dupa Lege” (Luca XXIII, 55-56).
In adevar, femeile mironosite s-au odihnit simbata “dupa lege” caci, la moartea Mintuitorului ele erau inca sub imperiul legii vechi. Legea noua a inceput dupa invierea Mintuitorului. Chiar Mintuitorul a aratat - sustin partizanii simbetei - ca serbarea acesteia va fi in vigoare pina la sfirsitul lumii. “Rugati-va spune El, sa nu fie fuga voastra iarna, nici simbata” (Matei XXIV, 20).
Insa, in versertul respectiv, nu este vorba de sfirsitul lumii, ci de sfirsitul Ierusalismului. La Ierusalim, simbata se inchideau portile cetatii si nici nu era permis evreilor sa faca decit un anumit numar de mile. Desigur ca daca acel flagel ar surveni simbata, locuitorii Ierusalimului ar fi mult stingheriti, in fuga lor.
Tot pentru serbarea simbatei, se mai invoca si spusele Sf. Pavel din epistola catre Evrei (IV, 4-11), unde este vorba despre “odihna” din ziua a saptea a lui Dumnezeu, pe care El a promis-o si poporului Sau. Ori, cum poporul sau in ultima instanta sint crestinii, ei trebuie sa tina odihna simbetei.
Or, aici in locul respectiv, care este mai dificil de interpretat, nu este vorba de odihna simbetei, ci de odihna imparatiei cerurilor, aici avem trei feluri de odihna: a) tara odihnei din Canaan; b) Odihna lui Dumnezeu din ziua creatiei si c) Odihna sau fericirea din imparatia cerurilor. Primele doua odihne simbolizeaza odihna din imparatia cerurilor de care crestinii se vor invrednici daca vor asculta cuvintului lui Dumnezeu (cf. dr. P. Deheleanu). In sfirsit, se mai sustine de partizanii serbarii simbetei ca la inceput toti crestinii au serbat simbata, pina la Constantin cel Mare, care a introdus serbarea duminicii in crestinism.
Insa din scrisoarea lui Pliniul cel Tinar catre Traian (111), ca si din marturiile Sf, Iustin Martirul, Clement al Alexandriei si alte marturii din sec. I si II se constata ca Duminica a fost serbata din primele veacuri ale crestinismului, chiar de la Sf. Apostoli ai Mintuitorului. Constantin cel Mare a oficializat serbarea Duminicii, pentru ca ea era deja existenta, se sarbatorea de crestini. El nu avea nici un interes sa schimbe religia crestina.
Pr. Prof. I. Constantinescu,
"Indrumator pastoral", Arhiepiscopia Bucurestilor, 1981, pag. 94-97
|