[Erethorn]

Conversaţia Dumnezeului milostiv cu un suflet deznădăjduit

Iisus: Suflet adâncit în întunecime, nu dejnădăjdui. Nu e totul pierdut. Vino şi încrede-te în Dumnezeul tău, care este iubire şi milostivire.

Dar sufletul, surd la această chemare, se învăluieşte în întunecime.

Iisus îl cheamă din nou: Copile, ascultă glasul Tatălui tău cel milostiv.

În suflet se naşte răspunsul: „Pentru mine nu există iertare”, şi se prăbuşeşte într-o întunecime şi mai adâncă, o deznădejde ce prevesteşte Iadul şi îl face neputincios de a se apropia de Dumnezeu.

Iisus cheamă sufletul pentru a treia oară, dar sufletul rămâne surd şi orb, împietrit şi dejnădăjduit. Atunci milostivirea, îndurarea lui Dumnezeu începe să se manifeste şi, fără nici o cooperare din partea sufletului, Dumnezeu îşi revarsă, pentru ultima oară harul. Dacă şi de această dată va fi refuzat, Dumnezeu va lăsa sufletul, pentru eternitate, în starea pe care singur şi-a ales-o. Harul se revarsă din milostiva Inimă a lui Iisus şi dăruieşte sufletului o lumină aparte, prin care sufletul începe să priceapă lucrarea lui Dumnezeu; dar convertirea depinde de propria sa voinţă. Sufletul ştie că, pentru el, aceasta este ultima şansă, şi că, dacă va arăta fie şi o fărâmă de bunăvoinţă, milostivirea divină va lucra asupra lui.
Iisus: Îndurarea mea atotputernică lucrează aici. Fericit sufletul care alege să profite de acest har.

Iisus:Ce bucurie Îmi umple Inima când te întorci la Mine. Eşti slab, şi de aceea te voi lua în braţele Mele şi te voi purta în sânul Tatălui.

Sufletul: (parcă trezindu-se, întreabă înfricoşat): E cu putinţă oare să existe îndurare şi pentru mine ?

Iisus: E cu putinţă, copile. Şi tu poţi avea parte de milostivirea mea. Las-o să lucreze în sărmanul tău suflet; lasă razele harului să-ţi pătrundă în suflet; ele aduc lumină, căldură şi viaţă.

Sufletul: Dar frica mă copleşeşte la gândul păcatelor mele, şi această spaimă grozavă mă împinge să pun la îndoială bunătatea Ta.

Iisus: Copile, toate păcatele tale nu Mi-au rănit Inima atât de tare precum o face această lipsă de încredere – că în ciuda iubirii şi milostivirii Mele, te mai îndoieşti încă de bunătatea Mea.

Sufletul: Doamne, salvează-mă, căci mă prăpădesc. Fi Mântuitorul meu. O, Doamne, nu mai pot spune nimic; inima mea nenorocită este sfâşiată; dar Tu, Doamne....

Iisus nu lasă sufletul să isprăvească ci, ridicându-l din adâncimile nefericirii sale, îl conduce în adâncul Inimii Sale, unde păcatele se risipesc, se topesc în faţa flăcărilor iubirii divine.

Iisus: Iată, suflete, comorile Inimii Mele. Ia din ele ce îţi este de trebuinţă.

Sufletul: Doamne, sunt copleşit de harul Tău. Simt că o nouă viaţă a pătruns în mine şi, mai presus de toate, simt dragostea Ta în inimă. Este destul pentru mine. Doamne, voi slăvi preaputernicia îndurării tale pentru vecie. Încurajat de bunătatea Ta, Îţi voi destăinui toate durerile inimii mele.

Iisus: Spune-Mi tot, copile, nu ascunde nimic de Mine, căci Inima mea iubitoare, Inima Prietenului tău cel mai bun te ascultă.

Sufletul: Doamne, acum văd toată nerecunoştinţa mea şi bunătatea Ta. Tu mă căutai cu harul Tău, în vreme ce eu puneam stavilă binevoirii Tale. Văd că merit adâncul iadului pentru că am întors spatele harului Tău.

Iisus (îl întrerupe): Nu te lăsa pradă nefericirii tale – eşti încă prea slăbit pentru a vorbi despre ea – ci priveşte spre Inima Mea plină de bunătate, lasă-te cuprins de trăirea mea. Străduieşte-te spre pocăinţă şi umilinţă; fii îndurător cu alţii, precum şi Eu sunt îndurător cu tine, şi, când vei simţi că puterile te părăsesc, vino către izvorul îndurării mele pentru a-ţi întării sufletul, şi nu vei osteni în călătoria ta.

Sufletul: Acum înţeleg milostivirea Ta, care mă apără ca o stea strălucitoare, mă conduce în casa Tatălui meu, mă apără de grozăviile iadului, pe care le-am meritat, nu o dată, ci de o mie de ori. Doamne, veşnicia nu-mi e de ajuns spre a aduce laudă îndurării Tale necuprinse şi compasiunii Tale pentru mine.