"Mai binele este dușmanul binelui". Ne propunem prea mult dorind unirea confesiunilor creștine. Deocamdată, nu este cu putință unitatea în credință și unitatea eclezială prin mijloace omenești. Las la o parte posibilitatea unui miracol, oricând posibil. Ceea ce se poate face, în special în împrejurările excepționale pe care le trăim, este un ecumenism al acțiunii. O coordonare a faptelor. Nu este necesar să se unească Bisericile pentru a avea o poziție comună față de provocările contemporaneității. Nu trebuie așteptată vreo minune pentru ca cele două Biserici să își coordoneze eforturile de a-i ajuta pe săraci, de a-i căuta pe bolnavi, de a-i vizita pe cei robiți. Acestea sunt acțiuni care ar putea fi foarte ușor făcute împreună și la care noi, laicii, suntem primii chemați. Până la ecumenismul credinței, avem de făcut un ecumenism al faptelor de credință.
Spuneam "împrejurările excepționale pe care le trăim" fiindcă, pentru prima dată în ultimele 17 secole, creștinii de orice obediență se află sub asediul tăcut al statului. Mai există un singur stătuleț creștin în Europa: Republica Malta, care nici acela nu se simte prea bine, făcând față unei crescânde presiuni seculare. Pericolul unește și îi ține laolaltă pe cei amenințați. Evident, secularismul din lumea de azi e un lucru de nedorit și un rău în sine, dar Dumnezeu a arătat de atâtea ori cum știe să prefacă răul în bine. Tot ceea ce trebuie să facem este să fim instumentele Lui.
|