[Danut7]

Trebuie observat dintru inceput ca aceasta porunca este data “fiilor lui Israel, din neam in neam”. Priveste deci pe slujitorii Vechiului Testament. Iar Vechiul Testament a fost pentru noi doar “o calauza catre Hristos” (Gal. III, 2-3). De ase*menea, este vorba de “ziua odihnei”, deci de “odihna” in sine, nu de o anumita zi a saptamanii. In acelasi timp mentionam ca insusi cuvantul: vesnic, desemnat in limba ebraica prin “olam” are mai multe intele*suri: veac, eternitate, lume, semnificand astfel o durata care depaseste masura umana. Se stie ca si alte randuieli ale Vechiului Legamant, ca: “Jertfirea mielului pascal” (Iesire XII, 3), impreuna cu “sarbatoarea azimelor” (Iesire XII, 17), “arderea sfesnicului” in cortul adunarii (Iesire XXVII, 20-21), “scoaterea vitelului de jertfa din tabara si arderea in foc a pielei”, “spalarea trupului si a hainelor” (Lev. XVI, 27-29) s.a., impuneau aceeasi “lege vesnica”. Dar este de la sine inteles ca toate acestea nu se mai tin astazi. Iar niste randuieli desemnate drept “ves*nice”, dar pentru faptura zidita in timp “sabatul a fost facut pentru om” – au putut fi schimbate de Cel vesnic – facut Om, pentru om. In acest sens, Fiul lui Dumnezeu si Fiul Omului a si spus ca este “Domn al Sabatului”, Domn al timpului.

Si in aceasta calitate divin-umana Domnul nostru Iisus Hristos a instituit cu adevarat un asezamant vesnic prin inviere, prin eliberarea nu dintr-o sclavie trecatoare, ci din pacat si din moarte. Iar in acest asezamant, sarbatoarea Bisericii este ziua invierii, a vietii netrecatoare Duminica. Si de aceea, timpul acestei zile crestinul il sfinteste nu numai ca timp al odihnei, ci mai ales ca timp al vietii, al innoirii vietii dobandite deja prin Sfantul Botez in jertfa si invierea Domnului, ca timp al propriei invieri pentru “Ziua Domnului”.



Parintele Constantin Galeriu


http://lupushor.wordpress.com/2010/0...ziua-invierii/