[dillema]

http://www.dadalos.org/rom/Menschenrechte/grundkurs_3/frauenrechte/woher/frauenbewegung1.htm


Evoluţia mişcării feministe în diverse ţări

SUA: Mişcarea feministă s-a dezvoltat din mişcarea anti-sclavagistă (aboliţionistă), la care se raliase un număr neobişnuit de mare de femei. Aceste femei trebuiau să-şi apere revendicările mai ales în faţa bisericii, dar şi în cea a ideilor preconcepute formulate de aboliţioniştii de sex masculin. Tipic pentru mişcarea feministă din SUA este faptul că aici, femeile albe au luptat alături de suratele lor de culoare. Mişcarea feministă s-a desprins de cea aboliţionistă atunci când negrii au primit prin Constituţie dreptul de vot. În modificarea Constituţiei a fost adăugat cuvântul "male", ceea ce excludea în mod clar participarea femeilor la procesul electoral. Înainte de acest eveniment, femeile se bucurau de un oarecare drept de vot în statele federaţiei americane. Schimbarea s-a produs însă tocmai din pricina bărbaţilor din Partidul Republican, pe de a căror parte feministele luptaseră pentru drepturile negrilor. Mişcarea feministă pentru dreptul de vot s-a organizat prin urmare în structuri proprii: "National Woman Suffrage Association" (NWSA) şi "American Woman Suffrage Association" (AWSA), organizaţii care mai târziu au fuzionat. În SUA, femeile au căpătat drept de vot deplin în anul 1920 — la aproape 50 de ani de la căderea lor din drepturi prin introducerea reformei constituţionale mai sus amintite.

Anglia: Mişcarea feministă din această ţară a propus prima reformare a legii electorale încă din 1832. Aceasta urma să democratizeze parlamentarismul englez, refuzând totuşi femeilor de a participa la scrutinele districtuale şi parlamentare (prin alăturarea atributului "male" lângă substantivul "persons"). Lupta politică organizată s-a impus însă de-abia la începutul anilor şaizeci ai secolului XIX. Aşa a apărut mişcarea influentă a sufragetelor, care dorea să obţină dreptul de vot pentru femei prin intermediul acţiunilor publice şi al petiţiilor. Un partener important de coaliţie al sufragetelor a fost filosoful şi deputatul englez din Camera Comunelor John Stuart Mill. Mişcarea feministă a reuşit să obţină mai întâi dreptul activ şi pasiv de vot la nivelul comitatelor şi al nivelelor administrative inferioare (din 1869). "Mişcarea pentru apărarea bunelor moravuri" condusă de Josephine Butler s-a împotrivit reglementării prostituţiei de către poliţie. Pentru întâia oară, femeile burgheze s-au impus pentru drepturile prostituatelor. La scurt timp după aceea, această reglementare a fost desfiinţată. Femeile proletare s-au organizat în "Women’s Trade Union Provident League". Şi ele au aderat mai târziu la principiul dreptului de vot pentru femei. Astfel, aşa numita mişcare a sufragetelor a devenit una din cele mai mari mişcări politice din Anglia dinaintea izbuncnirii Primului Război Mondial. Şi pentru că guvernul liberal nu a reacţionat în nici un fel la petiţiile acestei mişcări, femeile au apelat la acţiuni spectaculoase şi la distrugeri de proporţii. Popularitatea de care se bucurau feministele a crescut în urma arestărilor care au urmat acestor acţiuni şi a tratamentelor brutale la care au fost supuse sufragetele în închisoare. Izbnucnirea Primului Război Mondial a pus însă punct mişcării feministe pentru dobândirea dreptului de vot.

Germania: Mişcarea feministă din această ţară s-a desfăşurat la început sub însemnul Revoluţiei de la 1848. În perioada următoare a Restauraţiei, femeilor le-au fost retrase unele drepturi fundamentale, precum dreptul de participare la activităţi în cadrul unor societăţi sau de redactare a ziarelor, precum şi la orice activitate politică. Astfel, mişcarea feministă a fost înnăbuşită. Liberalizarea politică din anii 1860 a condus la înfiinţarea, în 1865, a primei societăţi germane a femeilor, "Das Allgemeine Deutsche Frauenverein" (ADF), de către Louise Otto-Peters. Social-democraţia germană timpurie a mers mână în mână cu puternica mişcare proletară a femeilor, a cărei organizatoare a fost Clara Zetkin. Influenţată de aceasta, social-democraţii au preluat în programul lor principiul dreptului de vot pentru femeii. În Germania, dreptul de vot la femei a fost introdus în anul 1918, după pierderea războiului, de către Partidul Social-Democrat.

Franţa: Puţinele succese repurtate de femei pe timpul Revoluţiei Franceze în domeniile educaţie şi dreptul familiei au fost limitate de iacobini începând cu 1793. Ei au interzis asociaţiile de femei şi au restrâns prin lege activităţile femeilor la nivelul propriului cămin. Această politică restrictivă a fost continuată şi în timpul domniei lui Napoléon I, fiind înregistrată şi în "Code Napoléon" (1804), astfel încât de abia la Revoluţia de la 1848 a mai putut fi vorba din nou despre o mişcare a femeilor. Asociaţiile femeilor apărute în această perioadă criticau îndeosebi legile căsătoriei şi încercau să impună cu ajutorul petiţiilor dreptul de vot pentru sexul slab. În această perioadă a apărut şi o mişcare feministă proletară deosebit de puternică, aflată sub influenţa socialiştilor timpurii Charles Fourier şi Flora Tristan. Restauraţia ce a urmat Revoluţiei de la 1848 nu a fost atât de puternică încât să submineze întru totul mişcarea feministă. Succesele s-au lăsat însă aşteptate. Lupta femeilor franceze a fost una din cele mai de durată. Chiar dacă Franţa fusese prima ţară europeană care introdusese principiul dreptului universal şi egal de vot pentru bărbaţi, ea a recunoscut femeilor drepturi depline de vot de abia în anul 1944. De abia în anii 1980 au fost înlăturate şi ultimile articole discriminatoare din dreptul civil. Exemple de discriminare din "Codul Napoléon" de la 1804:

vârsta la care un copil de sex feminin trebuie protejat de lege este de doar 13 ani, după această vârstă, fetele sunt libere ca pasărea cerului;

articolul 340, "la recherche de la paternité est interdite", este destinat ascunderii păcatelor înfăptuite de bărbaţi şi atragerea ruşinii asupra fetelor seduse şi amăgite;

soţul este tutorele legal al soţiei sale,el nu o poate împuternici pe aceasta; tot ceea ce câştigă şi economiseşte femeia este proprietatea bărbatului său;

mama nu dispune de drepturi legale asupra copiilor ei; femeile nu pot face parte din consiliul de familie;

femeile nu pot fi decât tutorii propriilor copii şi nepoţi;

nici o femeie nu poate fi martor la Etat civil (starea civilă);

în cazul unui adulter comis de femeie, bărbatul are dreptul să îi ia viaţa atunci când o suprinde în flangrant delict;

femeile nu au nici un drept civil; ele nu au drept de vot la alegerile comunale şi politice.


[după: Lange, Helene/Bäumer, Gertrud (ed): Handbuch der Frauenbewegung, vol 1: Geschichte der Frauenbewegung in den Kulturländern, Berlin 1901, p.366 ş. urm.]



Rezultate: Cele mai importante revendicări politice ale feministelor — mai ales dreptul de vot — au fost până la urmă soluţionate. După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, atenţia societăţii s-a concentrat din nou asupra familiei şi maternităţii — soldaţii deziluzionaţi întorşi din război trebuiau îngrijiţi, scăderea ratei natalităţii trebuia compensată. De abia 60 de ani mai târziu au fost reluate ideile generaţiei bunicilor noastre.