[vsovivi]

Nu ştiu ce să-ţi mai spun, decât că nu am cititi aproape nimic din ce ai postat, că te cunosc mai bine decât tine ce-ţi poate...... şi ştiu că eşti pierdută şi disperată aşa ca sărmanul Păunescu Adrian. A murit săracul cu zile, şi am văzut sufletul lui din imaginea TV în emisiunea lui Mircea Badea, se uita cum îi recita acela poezia lui despre radical. Iar sufletul său nenorocit striga fără cuvinte că e în mare durere şi mâhnire căci avea în el învoirea cu regimul de atunci şi de mai târziu; sufletul său suferea în timp ce ochii săi priveau cu jale şi cu durere spre a se compătimii şi el de la acela ce recita, ca să mai creadă că e bine ce a făcut, ce a crezut deşi era conştient că nu era bine ce făcuse şi crezuse, în sufletul său profund se ştia deşi el nega... se uita cu jint şi încerca parcă să vadă că cineva găsea sens în delirulie lui poetice pline de talent prin care brava cu grozăvie că nu e nimic dacă se înşală pe sine prin poezii şi sentimente patriotice ce zguduiau zidurile şi tulburau atmosfera spre imaginaţie şi sentimentalism, râmând prin sentimentele cele mai profunde al românului strâns la spectacol... ca să trezească el în oameni acel ceva ce se pierdea, ştia că se stinge, căci se pierduse şi în el prin compromisul cu păgânul, prin compromisul cu cezarul, prin compromisul că antichristul, pe care-l făcuse el... şi strivit, explodase apoi în el toată lumina lui, tot talentul său Dumnezeiesc, explodase spre a deveni lumina lui aproape toată un fel de întuneric, dar chiar şi întuneric fiind el nu putea să mintă şi atunci se copleşea singur prin tot talentul său. Copleşind şi tribunele cu încercarea sa iluzorie de a stoarce lacrimi prin care credea că se va putea ascunde minciuna şi trădarea... căci el suferea că se trădase... se trădase pe sine, îşi trădase vocaţia sa, talentul său, încercând mereu să-şi creadă scuza că defapt este un poet socialist, din pricina originilor sale, părinţi intelectuali iubitori de popor, de sărăcime oprimată, lăsând să se confunde în mintea lui idealurile satului românesc creştin, cu socialismul şi comunismul şi muncitorimea răsculată şi revoltată, capabilă de a face oricefărădelege în numele poporului.

Deci aşa este şi sufletul tău... chinuit, e un suflet care strigă mereu la mine cu durere şi mâhnire, căci ştie că în el e minciuna, e compromisul, e ceva urât şi greu... dar cu toate că eu am scris mult ca să nu ţi-l las să alunce în hău, tu iată că persişti la nesfârşit în a dezinforma... a urâ pe Dumnezeu şi aţi fi ţie însăţi duşmancă nemiloasă şi necruţătoare.

Eşti liberă să persişti în minciună, denigrare şi dezinformare dar cândva va trebui să dai răspuns, nu mie ci Domnului. Şi oricât de bun şi iubitor e El căci nu este nimeni ca El, va trebui să răspunzi şi îţi va fi greu... căci nu ai vrut să auzi la vreme... nu ai vrut să crezi la vreme ceea ce ai auzit de la Dumnezeu... şi cei ce nu cred Cuvintele pe care le aud, încet încet se schimbă, se lasă amăgiţi şi cad exact ca frunzele ca să fie călcate în picioare de toţi... căci sufletul fără Adevărul, sufletul acela nu poate decât să braveze şi să se grozăvească, îndrăznind să-şi ia responsabilitatea neascultării. Unindu-se apoi el cu el însuşi mereu şi devenind din smerit şi paşnic un clown lăudăros violator şi criminal.

Deci nu mai citesc ce scri căci am constat că nu are rost... fiindcă îmi pare că eşti programată ca să persişti în minciună până la sfârşit, căci altfel nu-mi explic cum Adevărul nu mai găseşte în tine minime ecouri? Păi pentru că nu mai vrei. Ci iată că distracţia vremelnică îţi pare mai frumoasă...... dar nu ai auzit niciodată zicala: ''râde zgârciorb de boală spartă''..? sau ''la pomul lăudat să nu mergi cu sacul''..? cu sacul găurit... găurit nu de gloanţele sărăciei ci de peticele bogăţie şi ştiinţei deşarte.