Citat:
În prealabil postat de Traditie1
Dacă veți căuta independent să înțelegeți psihologia plânsului, poate veți ajunge la aceeași concluzie cu mine: apariția lui în momente de puternică emotivitate (bucurie sau dimpotrivă durere) nu are o cauză duhovnicească ci este o manifestare a orgoliului. Pusă în cuvinte, trăirea care duce la apariția plânsului ar suna cam așa: "trăiești sentimente dramatice, ești o ființă nobilă". Aceasta e sugestia care provoacă plânsul, voce care poate fi foarte bine a diavolului. Plânsul este alintare, auto-încântare, cu alte cuvinte mândrie.
|
Cred ca pe undeva ai dreptate.
Nu ai dreptate cand generalizezi.. foarte probabil ca oamenii sa planga din motive/trairi foarte diverse.
Eu plang cu f mare usurinta. Plang si la comedii romantice, si cand vad lucruri frumoase (bebelusi, de ex..), plang de mila, de tristete, de bucurie etc... Si am prietene care sunt exact la fel.. si in mod foarte penibil, plangem uneori impreuna din te miri ce tampenie vedem/gandim.
Asa ca eu NU plang la Sf. Liturghie, chiar daca uneori imi dadeau lacrimi. Dar de cand am analizat sursa plansului si am inteles ca nu are nimic "duhovnicesc" (evident!), nici nu imi mai vine sa plang!
Si daca plang la rugaciune, tot din inselare plang: de teama de Dumnezeu (pt ca am multe pacate), pt. c a nu sunt in stare sa-mi plang pacatele (deci plans de frustrare), de mila de mine etc.. Nimic bun, in opinia mea.
Sunt convinsa ca lacrimile sfintilor NU au nimic in comun cu motivele mele de plans.