În prealabil postat de Daniel777
Acum, că Adrian Păunescu a fost înhumat și ecourile circului mediatic din jurul acestei îngropăciuni promit să se stingă, îmi îngădui să spun și eu cîteva cuvinte legate de dispariția poetului. Căci înainte de toate a fost poet și încă nu unul minor.
Cred că din prea vasta (ca să fie și integral valoroasă) operă a sa, la o critică onestă, rămîn în picioare destule poeme – poate cît pentru un bust pe o alee a marilor scriitori.
Dar nu absența talentului i s-a reproșat lui Adrian Păunescu, ci lipsa de caracter – din care adesea a izvorît și atitudinea politică. În prima parte a vieții sale, Păunescu s-a folosit de poezie pentru a obține favorurile unui tiran stupid. Tot atunci, Păunescu a amăgit o generație întreagă că e liberă, oferind astfel regimului comunist o ingenioasă supapă pentru evacuarea energiilor cu potențial de revoltă. În același legendar Cenaclu Flacăra, Păunescu practica un naționalism de paradă, dînd o pojghiță intelectuală și artistică unei banale diversiuni a regimului. În manualul micului dictator stă la loc de cinste metoda creării de ținte false prin mesaje naționaliste, pentru a abate atenția de la adevăratele probleme ale societății și pentru a oferi un paliativ celor opresați.
Indubitabil, Păunescu avea un discurs care putea înflăcăra și magnetism asupra maselor, pe care știa să le manevreze.
Evident, ce a făcut la revista Flacăra și la Cenaclul omonim nu a fost numai în slujba regimului, ci și pentru gloria sa personală.
Sigur că în felul ăsta a făcut și lucruri bune uneori, ajutînd diverși oameni sau lansînd talente autentice.
Totuși, a ignora faptul că beneficiarul principal al prestației sale publice era însuși Ceaușescu, cu tot ce reprezenta acesta, ar înseamna să fim cel puțin naivi.
De altfel, Păunescu a fost consecvent cu sine însuși, folosindu-și calitățile în scopuri ignobile (scena în care îl apără pe S.O. Vîntu, ultimul său patron, este antologică) și în acțiuni politice detestabile și după 1989. El n-a retractat laudele aiuritoare pe care i le-a adus lui Ceaușescu și a fost unul dintre conducătorii Partidului Socialist al Muncii, fondat de Ilie Verdeț. Apoi, cu rămășițele acestei formațiuni, a aderat la PSD, unde a stat pînă la capăt.
După 90, în libertate, românii nu s-au mai lăsat seduși de Păunescu, semn că, odată ce adevăratele repere au devenit vizibile, au recunoscut impostura. Noul său cenaclu, Totuși, iubirea, n-a avut succes, cum nici revista Flacăra lui Păunescu. Discursul său patriotic n-a mai mișcat mulțimile, ci i-a mai înșelat numai pe unii basarabeni prea dornici de o mîngîiere frățească pentru a mai cîntări bine între vorbele și faptele lui Păunescu.
Totuși, ceva i-a reușit: să capete funcții publice și colaborări bine plătite la cîteva ziare și televiziuni.
S-a crezut genial și, pînă la ultima suflare, a fost frustrat că nu i se recunoaște geniul. Ce revanșă postumă extraordinară pentru Adrian Păunescu să fie privegheat de șeful statului (care a declarat rituos regimul comunist drept ilegitim și criminal și care n-a catadicsit, de exemplu, să meargă în înmormântarea unui adevărat erou, Ion Gavrilă Ogoranu), să i se ridice osanale ca niciodată în viață, să fie declarat „Dumnezeu al literaturii”, să fie condus pe ultimul drum de mii de persoane înlăcrimate și să fie îngropat în preajma lui Eminescu, cu onoruri militare! Nu putea visa un sfîrșit mai glorios.
Însă toate acestea nu sînt semnele unei prețuiri adînci, ci proba dibăciei unor manipulatori de emoții cum a fost și Păunescu însuși.
Publicat de Claudiu Târziu
|