[Daniel777]

Redactat de Sorin Ilieşiu – membru al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, membru de onoare al Asociaţiei 21 Decembrie 1989

Raportul final pentru condamnarea regimului comunist
ca ilegitim şi criminal a prezentat ADEVĂRUL DESPRE ADRIAN PĂUNESCU

Raportul Final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, asumat de Preşedintele României Traian Băsescu, arată că „nimeni nu a făcut un mai mare serviciu propagandei şi regimului lui Ceauşescu”, precum Adrian Păunescu.

Prezentăm paragrafele referitoare la Adrian Păunescu preluate din Raportul Final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, comisie coordonată de prof. Vladimir Tismăneanu, membru de onoare al Asociaţiei 21 Decembrie 1989.

«Cel ce se substituise partidului şi se identificase cu ţara aceea jinduită, binecuvântată, demnă de toate superlativele imaginabile, şi-a găsit un instrument excepţional de fortificare a puterii în persoana lui Adrian Păunescu, poet relativ tânăr, de un talent incontestabil şi care, la prima vedere, nu se număra printre cei uşor de manevrat. Pentru că şi-a dorit ca poezia lui să mişte sufletele şi să agite mulţimile, acest poet a recurs, cu sau fără ştiinţă, la o bună parte din vicleniile stilistice ale poeziei agitatorice a primilor ani de comunism. El a apelat constant la fondul primitiv emoţional al cititorilor, la şantajul sentimental, la setul infailibil de trucuri lacrimogene, ferindu-se însă să dea poeziei sensul negator şi înverşunarea anilor 1950. Adrian Păunescu a reuşit – cu argumente pe care le bănuim – să obţină aprobarea clanului Ceauşescu pentru ca cenaclul revistei „Flacăra” să se transforme într-o manifestare grandioasă şi, mai apoi, într-un spectacol itinerant (televizat), cu zeci de recitatori, interpreţi, cântăreţi, mişcându-se, toţi, fără şovăire, la comandă, ca vrăjiţi de bagheta lui magică. La rândul lor, tinerii spectatori cărora li se adresa – în săli, în pieţe sau pe stadioane – intrau într-un soi de bizară frenezie. Li se părea că, faţă de atmosfera sumbră în care erau obişnuiţi să trăiască, participă la un eveniment epocal, la un moment astral.

Cenaclul a început în curând să semene, prin rânduială şi gestică, cu săvârşirea unui ritual: modelul religios pare a fi indispensabil propagandei totalitare când vrea să aibă succes. Poetul nu uita, însă, niciodată să amintească tuturor celor încântaţi de ce văd şi de ce simt că datorează Conducătorului suprem – care vorbeşte prin gura lui – supunere şi iubire, căci numai El le poate asigura, în vremurile acelea tulburi şi în colţul acesta de lume, liniştea şi stabilitatea. Nimeni nu a făcut un mai mare serviciu propagandei şi regimului lui Ceauşescu. Acest scriitor, prin acţiunile lui, prin personalitatea lui care fascina şi descumpănea, a prelungit existenţa comunismului naţionalist-ceauşist, precizându-i, cristalizându-i şi întrupându-i doctrina. În schimbul serviciului făcut conducătorului, Adrian Păunescu – un nume pe buzele tuturor – a devenit indispensabil şi puternic în ierarhia propagandei, slobod să înfăptuiască, să îndrepte erori, să facă numeroase fapte bune, să acţioneze peste limitele ştiute. A fost citit cu pasiune, versurile lui i-au fost recitate şi cântate cu vehemenţă, cum nu ştim să fi fost vreodată recitaţi şi cântaţi poeţii neamului. Dar nu putem uita că a atras într-o cursă propagandistică sufletele candide ale adolescenţilor, izbutind să deverseze energiile lor explozive în numele supravieţuirii unui regim odios. Din perspectiva dăinuirii acestuia, se poate spune că interzicerea Cenaclului Flacăra – la insistenţa unor membri ai clanului care au profitat de moartea unor tineri în timpul „reprezentaţiei” – a fost cea mai mare eroare tactică a Secţiei de Propagandă a partidului.»

«Cultul personalităţii conducătorului suprem a devenit, mai ales după 1968, fundamentul ideologic al sistemului. Ceauşescu era prezentat drept călăuză vizionară, erou între eroii neamului, fiinţa providenţială, personalitate de vârf a vieţii internaţionale, demiurg, arhitect, strateg de geniu şi câte altele. La rândul ei, Elena Ceauşescu, o persoană cu slabe înzestrări intelectuale, însă animată de o ambiţie nemăsurată, a devenit şi ea subiectul unui deşănţat cult. S-au întrecut în această privinţă barzii oficiali ai ceauşismului, poeţii de curte Adrian Păunescu şi Corneliu Vadim Tudor. Un întreg aparat de propagandă a contribuit la crearea unui climat al linguşelii, ipocriziei şi duplicităţii universalizate. În atari condiţii, simpla decenţă devenea un act de rezistenţă, iar sfidarea pe faţă a dictatorului şi a aparatului pe care se sprijinea devenea o formă de curaj etic exemplar.»

«Patronaţi şi încurajaţi de conducerea PCR, o serie de scriitori, critici literari, artişti plastici, compozitori şi sociologi au inventat în spirit jdanovist ideologia „protocoronismului românesc”, alibiul teoretic al omniprezentului cult al personalităţii lui N. Ceauşescu. Desfigurând ideile esteticianului Edgar Papu, aceştia au susţinut poziţii autarhice şi profund antiliberale, xenofobe şi antiintelectuale. Printre exponenţii protocronismului s-au remarcat prin vehemenţă: Paul Anghel, Eugen Barbu, Corneliu Vadim Tudor, Doru Popovici, Dan Zamfirescu, Ilie Bădescu, Ion Lăncrănjan, Pompiliu Marcea, Ion Dodu Bălan, Dinu Săraru, Adrian Păunescu, Mihai Ungheanu, Nicolae Dan Fruntelată, Artur Silvestri, Ilie Purcaru etc. Publicată sub egida Comitetului pentru Cultură şi Artă al capitalei, revista „Săptămâna” a fost principala tribună de manifestare a pseudonaţionalismului manipulator al perioadei ceauşismului târziu. Revista a publicat adeseori documente ale Securităţii menite să atace şi să compromită exilul literar anticomunist.»