,,Strădania cotidiană a meseriei de suveran. Un suveran sub privegherea căruia s-a transformat o ţară.Colaboratorii săi s-au schimbat mereu. El a rămas punctul de sprijin neclintit priveghind toate schimbările.

Carol nu era un om de cultură, cu gusturi rafinate sau cu nuanţe de stil şi de gândire. Era un ofiţer german, şlefuit în comportament şi pregătire de spiritul aristocratic al familiei princiare din care provenea. Nu era un suveran de fineţea intelectuală a unui Eduard VII, contemporanul său. Carol începe „meseria de rege“, cum îi plăcea lui să spună, foarte tânăr, formându-se pe parcurs. Oamenii politici români cu care intră în contact îi sunt superiori prin cultură şi pregătire. Dar cei mai mulţi dintre ei îi sunt inferiori ca disciplină civică şi capacitate de stăpânire în viaţa publică. Carol joacă atuurile de care dispune de la înălţimea „suveranităţii“ sale. Şi o face cu mult succes, reuşind în România ceea ce nu reuşeşte dinastia străină în Grecia sau dinastiile pământene în Serbia. Adică reuşeşte să asigure stabilitatea politică, temei al oricărei dezvoltări.

La 23 mai 1871, la deschiderea Parlamentului, Carol I ţinea să precizeze: „Adevărata libertate n-are nimica de a face cu neregula şi anarhia; fără datorii nu există drepturi, fără ordine nu-i libertate.“

Ales domn prin plebiscitul din 2/14-8/20 aprilie 1866, Carol I pleacă din Germania să-şi împlinească destinul. După o călătorie plină de peripeţii cu trenul şi apoi cu vaporul pe Dunăre ajunge, în sfârşit, la Turnu Severin. Era 8 mai 1866 (stil vechi), ora 16.41.La coborârea de pe vapor, Ion C. Brătianu îşi scoate pălăria şi-l salută ca pe domnitorul României. Carol priveşte în jurul său. Oraşul Turnu Severin nu îi face o impresie deosebită. I se pare mai degrabă „o comună cam neglijentă“. Observă însă că prefectul vorbeşte franţuzeşte. Chiar bine.

Ţara îl primeşte cu onoruri: caleşti luxoase, dorobanţi, prin localităţi case decorate cu steaguri, ghirlande şi covoare, mulţime aliniată de ambele părţi ale şoselelor, care aruncă flori, slobozeşte porumbei şi scandează „Ura!“ Dar dincolo de entuziasmul primirii, bine regizat de guvernul Ion Ghica, principele nu poate să nu observe că drumurile sunt proaste, casele arată trist, contrastele dintre bogăţie şi sărăcie sar în ochi. Chiar şi pe Podul Mogoşoaiei (Calea Victoriei de mai târziu), pe pavajul de lemn, roţile trăsurii saltă mai abitir decât pe şleaul câmpurilor străbătute. Pe Podul Mogoşoaiei se zăreau case modeste de vălătuci, alături de palate. La un moment dat, principele vede o casă în faţa căreia se află o gardă de onoare cu un steag.Întreabă în franceză: „Ce este această casă?“ Generalul Golescu îi răspunde, tot în franceză:„Acesta este Palatul.“


Testamentul lui Carol I

,,Testamentul meu, scris şi iscălit de propria mea mână, la 14/26 februarie 1899, în capitala mea, Bucureşti.

Testamentul meu, scris de mine, în luna lui fevruarie 1899, pentru a fi publicat prin “Monitor” după moartea mea, cu rugămintea ca ultima mea voinţă şi dorinţă să fie urmate întocmai cum le-am descris aci, cu propria mea mână, fiind încă voinic şi sănătos. Având aproape 60 de ani, privesc ca o datorie, ca să mă hotărăsc a lua cele din urmă dispoziţii. Alcătuind acest testament, gândesc înainte de toate la iubitul meu popor, pentru care inima mea a bătut neîncetat şi care a avut deplină încredere în mine. Viaţa mea este aşa de strâns legată de această de Dumnezeu binecuvântată ţară , că doresc să-i las şi după moartea mea, dovezi vădite de adâncă simpatie şi de viul interes pe care le-am avut pentru dânsa. Zi şi noapte, m-am gândit la fericirea României, care a ajuns să ocupe acum o poziţie vrednică între statele europene, m-am silit ca simţământul religios să fie ridicat şi dezvoltat în toate straturile societăţii şi ca fiecare să îndeplinească datoria sa, având ca ţintă numai interesele statului. Cu toate greutăţile pe care le-am întâlnit, cu toate bănuielile care s-au ridicat, mai ales la începutul domniei mele, în contra mea, expunându-mă la atacurile cele mai violente, am păşit fără frică şi fără şovăire înainte, pe calea dreaptă, având nemărginită încredere în Dumnezeu şi în bunul simţ al credinciosului meu popor.

Înconjurat şi sprijinit de fruntaşii ţării, pentru care am avut întotdeauna o adâncă recunoştinţă şi o vie afecţiune, am reuşit să ridic, la gurile Dunării şi pe Marea Neagră, un stat înzestrat cu o bună armată şi cu toate mijloacele, spre a putea menţine frumoasa sa poziţie şi realiza odată înaltele sale aspiraţiuni. Succesorul meu la tron primeşte, ia dar o moştenire, de care el va fi mândru şi pe care o va cârmui, am toată speranţa, în spiritul meu, călăuzit fiind prin deviza: “Totul pentru ţară, nimic pentru mine”

Mulţumesc din suflet tuturor celor care au lucrat cu mine şi care m-au servit cu credinţă. Iert acelora care au scris şi au vorbit în contra mea, căutând a mă calomnia sau a arunca îndoieli asupra bunelor mele intenţiuni. Trimiţând tuturor o ultimă salutare, plină de dragoste, rog ca şi generaţiile viitoare să-şi amintească din când în când de acela care s-a închinat cu tot sufletul, iubitului său popor, în mijlocul căruia el s-a găsit aşa de fericit. Pronia cerească a voit ca să sfârşesc bogata mea viaţă. Am trăit şi mor cu deviza care străluceşte în armele României: “Nihil sine Deo!”

Doresc să fiu îmbrăcat în uniformă de general (mică ţinută, cum am purtat-o în toate zilele), cu decoraţiile de război şi numai Steaua României şi Crucea de Hohenzollern, pe piept. Am rămas credincios religiunii mele, însă am avut şi o deosebită dragoste pentru biserica răsăriteană, în care scumpa mea fiică, Maria, era botezată. Binecuvântarea corpului meu se va face de un preot catolic, însă doresc ca clerul de amândouă bisericile să facă rugăciuni la sicriul meu, care trebuie să fie foarte simplu.Coroana de oţel, făurită dintr-un tun luat pe câmpul de luptă şi stropit cu sângele vitejilor mei ostaşi, trebuie să fie depusă lângă mine, purtată până la cel din urmă locaş al meu şi readusă apoi la palat. Sicriul meu, închis, va fi pus pe afetul unui tun, biruit (dacă se poate) la Plevna şi tras de şase cai din grajdurile mele, fără văluri negre.

Toate steagurile care au fâlfâit pe câmpiile de bătaie vor fi purtate înaintea şi în urma sicriului meu, ca semn că scumpa mea armată a jurat credinţă steagului său şi şefului sau suprem, care prin voinţa lui Dumnezeu, nu mai este în mijlocul credincioşilor săi ostaşi. Tunurile vor bubui din toate forturile din Bucureşti, Focşani şi Galaţi, ridicate de mine, ca un scut puternic al vetrei strămoşeşti, în timpuri de grele încercări, de care Cerul să păzească ţara. Trimit armatei mele, pe care am îngrijit-o cu dragoste şi căreia m-am închinat cu toată inima, cea din urmă salutare, rugând-o a-mi păstra o amintire caldă.


Prin o bună gospodărie şi o severă rânduială în cheltuieli, fără a micşora numeroasele ajutoare cerute din toate părţile, averea mea a crescut din an în an, aşa că pot dispune astăzi de sume însemnate, în folosul scumpei mele Românii şi pentru binefaceri. Am hotărât dar o sumă de 12 milioane de lei, pentru diferitele aşezăminte, noi fundaţiuni şi ca ajutoare. Această sumă va fi distribuită precum urmează:

1. La Academia Română , şase sute mii de lei, capital pentru publicaţiuni.
2. La Fundaţiunea mea Universitară, pentru sporirea capitalului, şase sute mii de lei.
3. La Orfelinatul “Ferdinand” din Zorleni, lângă Bârlad, pentru sporirea capitalului, cinci sute mii de lei.
4. Pentru întemeierea unui internat de fete de ofiţeri în armata mea, cu un institut de educaţiune, cu un învăţământ practic, la Craiova , două milioane lei.
5. Pentru întemeierea unei şcoli industriale la Bucureşti , trei milioane lei. (Urmează alte 12 legate).

Înălţând rugăciuni fierbinţi către A-tot-Puternicul, ca să ocrotească de-a pururea România şi să răspândească toate harurile asupra scumpului meu popor, mă închin cu smerenie înaintea voinţei lui Dumnezeu şi iscălesc cea din urmă hotărâre a mea.În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin.

Făcut la Bucureşti , la 14/20 februarie 1899. Am scris şi iscălit cu propria mea mână acest testament, pe două coale, formând opt pagini, legate cu fir roşu şi am pus sigiliul meu."

In loc de epilog

,,Imediat după sosirea în țară, parlamentul României a adoptat la 29 iunie 1866 prima constituție a țării, una dintre cele mai avansate constituții ale timpului, aceasta fiind inspirată din constituția Belgiei, care dobândise independența din 1831. Articolul 82 specifica: "Puterile conducătorului sunt ereditare, pornind direct de la Majestatea Sa, prințul Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, pe linie masculină prin dreptul de primogenitură (primului-născut), excluzând femeile. Descendenții Majestății Sale vor fi crescuți în spiritul religiei ortodoxe."