[Daniel777]

Moartea poetului Adrian Păunescu a provocat un cor de osanale la adresa răposatului al căror conţinut îmi amintesc de Festivalul "Cântarea României". Grabnic uitător al trecutului recent, milostiv ca un personaj de telenovelă şi lipsit de orice valoarea morală autentică, înghesuindu-se cu flori în mână la sicriul în care zace cadavrul lui Adrian Păunescu - depus într-un ultim spectacol propagandist la sediul Uniunii Scriitorilor - românul se crede creştin. "Da, domnule, l-a lăudat pe Ceauşescu, a servic propaganda de partid, dar ce poet mare a fost, ce poezii frumoase a scris şi câte sute de mii de versuri a lăsat el moştenire poporului!"

Lipsa de discernământ este una din trăsăturile sufletului românesc. Îmbrăcată în haina unei aşa-zise "mile creştine" - regăsită în zicala "despre morţi numai de bine" - sau alteori, a "mărturisirii credinţei celei drepte" - vezi "talibanismul" unora dintre creştinii noştri - această gravă meteahnă îi face pe români să iubească fără dreptate şi caute dreptate fără iubire. În primele zile de libertate după Decembrie 1989, Adrian Păunescu abia a scăpat nelinşat de mulţime. În memoria bucureştenilor era încă vie atotputernicia şi impertinenţa poetului - "Porcul", cum era poreclit - care aproape că transformase cultul personalităţii lui Ceauşescu într-un fel de religie de stat. Astăzi, după douăzeci de ani, sute de români şi personalităţi ale vieţii politice şi culturale se grăbesc să pupe cadavrul lui Păunescu şi să-i slăvească amintirea. A fost găsită scuza: "genialitatea" poetică păunesciană.

Citeam într-un comentariu că Adrian Păunescu ar fi fost "omul care a făcut mii de tineri să viseze la libertate, în vremea comunismului. Sărmană omenire... În Raportul Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (care poate fi citit integral pe situl Preşedinţiei României - aici -), cunoscut şi sub denumirea de Raportul Tismăneanu, se precizează în termeni pe cât de duri, pe atât de clari care a fost cu adevărat activitatea culturală a lui Adrian Păunescu în timpul regimului comunist:

"Cel ce se substituise partidului şi se identificase cu ţara aceea jinduită, binecuvântată, demnă de toate superlativele imaginabile, şi-a găsit un instrument excepţional de fortificare a puterii în persoana lui Adrian Păunescu, poet relativ tânăr, de un talent incontestabil şi care, la prima vedere, nu se număra printre cei uşor de manevrat. Pentru că şi-a dorit ca poezia lui să mişte sufletele şi să agite mulţimile, acest poet a recurs, cu sau fără ştiinţă, la o bună parte din vicleniile stilistice ale poeziei agitatorice a primilor ani de comunism. El a apelat constant la fondul primitiv emoţional al cititorilor, la şantajul sentimental, la setul infailibil de trucuri lacrimogene, ferindu-se însă să dea poeziei sensul negator şi înverşunarea anilor 1950. Adrian Păunescu a reuşit – cu argumente pe care le bănuim – să obţină aprobarea clanului Ceauşescu pentru ca cenaclul revistei „Flacăra” să se transforme într-o manifestare grandioasă şi, mai apoi, într-un spectacol itinerant (televizat), cu zeci de recitatori, interpreţi, cântăreţi, mişcându-se, toţi, fără şovăire, la comandă, ca vrăjiţi de bagheta lui magică. La rândul lor, tinerii spectatori cărora li se adresa – în săli, în pieţe sau pe stadioane – intrau într-un soi de bizară frenezie. Li se părea că, faţă de atmosfera sumbră în care erau obişnuiţi să trăiască, participă la un eveniment epocal, la un moment astral.

Cenaclul a început în curând să semene, prin rânduială şi gestică, cu săvârşirea unui ritual: modelul religios pare a fi indispensabil propagandei totalitare când vrea să aibă succes. Poetul nu uita, însă, niciodată să amintească tuturor celor încântaţi de ce văd şi de ce simt că datorează Conducătorului suprem – care vorbeşte prin gura lui – supunere şi iubire, căci numai El le poate asigura, în vremurile acelea tulburi şi în colţul acesta de lume, liniştea şi stabilitatea. Nimeni nu a făcut un mai mare serviciu propagandei şi regimului lui Ceauşescu. Acest scriitor, prin acţiunile lui, prin personalitatea lui care fascina şi descumpănea, a prelungit existenţa comunismului naţionalist-ceauşist, precizându-i, cristalizându-i şi întrupându-i doctrina. În schimbul serviciului făcut conducătorului, Adrian Păunescu – un nume pe buzele tuturor – a devenit indispensabil şi puternic în ierarhia propagandei, slobod să înfăptuiască, să îndrepte erori, să facă numeroase fapte bune, să acţioneze peste limitele ştiute.

A fost citit cu pasiune, versurile lui i-au fost recitate şi cântate cu vehemenţă, cum nu ştim să fi fost vreodată recitaţi şi cântaţi poeţii neamului. Dar nu putem uita că a atras într-o cursă propagandistică sufletele candide ale adolescenţilor, izbutind să deverseze energiile lor explozive în numele supravieţuirii unui regim odios. Din perspectiva dăinuirii acestuia, se poate spune că interzicerea Cenaclului Flacăra – la insistenţa unor membri ai clanului care au profitat de moartea unor tineri în timpul „reprezentaţiei” – a fost cea mai mare eroare tactică a Secţiei de Propagandă a partidului".

Adrian Păunescu nu s-a dezis vreodată de convingerile sale naţionalist-comuniste. A rămas până la sfârşit un culturnic care a răspândit otrava propagandei comuniste îmbolnăvindu-i pe cei din jur şi îmbolnăvindu-se pe sine însuşi. A început ipocrit o relaţie cu demonul roşu, în dorinţa de a se căpătui, de a-şi satisface imensul orgoliu care i-a călăuzit viaţa şi a ajuns, supremă pedeapsă, convins de propriile minciuni. Poeziile lui Adrian Păunescu, oricât de frumoase ar fi, nu-i scuză complicitatea cu dictatura comunistă şi nici otrava pe care a picurat-o în sufletele tinerilor generaţiei anilor '70. Adrian Păunescu nu a înţeles crima la care a fost complice şi nu s-a dezis de idealurile sale demonice. Nu putem uita toate aceste fapte, chiar dacă acordăm iertarea cuvenită celui mort.

Dacă acceptăm că dictatura comunistă este o crimă la fel de gravă ca dictaturile fasciste şi naziste, atunci norma după care poate fi apreciată activitatea politică a lui Adrian Păunescu nu poate fi alta decât aceea a condamnării colaboraţionismului activ de care acesta a dat dovadă în relaţia cu Partidul Comunist Român şi organele de Securitate, "prin acţiunile lui, prin personalitatea lui care fascina şi descumpănea, Adrian Păunescu prelungind existenţa comunismului naţionalist-ceauşist, precizându-i, cristalizându-i şi întrupându-i doctrina" (Raportul Tismăneanu).

În epoca dictaturii comuniste găsim totuşi repere morale. Scriitori, poeţi, pictori, actori care nu au acceptat colaborarea cu demonul şi şi-au asumat riscul de a se împotrivi. Unul dintre oamenii de cultură care s-au opus dictaturii a fost scriitorul Paul Goma, contemporan cu Adrian Păunescu. În anul 1956, studentul Paul Goma, împreună cu un coleg, a protestat împotriva arestării unor sudenţi anticomunişti de la Facultatea de Filologie. În martie 1957 este condamnat la doi ani de închisoare corecțională, pe care i-a executat la Jilava și Gherla. A fost trimis cu domiciliu forțat în Bărăgan, unde a rămas până în 1964. În 1971, s-a cerut excluderea lui din PCR, pentru că romanul său „Ostinato”, respins de cenzură, fusese publicat în RFG, la Editura Suhrkamp. În 1977, Paul Goma a trimis către Radio Europa Liberă o scrisoare deschisă în care solicita guvernului comunist să respecte Drepturile Omului. La sfârşitul anului 1977 şi începutul lui 1978, lui Goma, soției și copilul, le-a fost retrasă cetățenia română și au fost expulzați în Franța. Paul Goma s-a implicat în activitatea redacţiei româneşti a Radio Europa Liberă şi a fost de mai multe ori ţinta unor atentate puse la cale de Securitate.
În Raportul Tismăneanu se precizează despre activitatea dizidentă a lui Paul Goma:

"Regimul autoritar al clanului Ceauşescu dădea însă semne de şubrezire la începutul anilor 1980, căci drogul dârzeniei şi al demnităţii naţionale nu ţine loc de foame şi de frig. Pe fondul nemulţumirii populare, al ostilităţii elitei intelectuale – neîntrerupt şi inutil agresate –, au apărut, la sfârşitul anilor ’70, primele manifestări cu caracter de disidenţă sau de împotrivire (cazul Goma, sindicatul liber SLOMR, revolta minerilor de la Petroşani; mai târziu, cazul Dorin Tudoran, atitudinile publice ale Doinei Cornea şi ale lui Mircea Dinescu). Un mare ecou internaţional a avut „cazul Goma”. Încă din 1970, ca urmare a criticilor repetate aduse regimului, lui Paul Goma (care fusese arestat şi condamnat la doi ani de închisoare după Revoluţia din Ungaria) i se interzice să mai publice. Scriitorul îşi va trimite manuscrisul romanului Ostinato în Occident, unde acesta apare în traducere germană în 1971, la Târgul Internaţional de Carte de la Frankfurt. Drept urmare, România îşi retrage delegaţia oficială şi cazul ia proporţii internaţionale. În 1977, Paul Goma redactează o scrisoare rechizitoriu adresată lui Nicolae Ceauşescu, document pe care îl vor mai semna, din păcate, doar Ion Vianu şi Ion Negoiţescu. Arestat, scriitorul va fi apoi obligat, în acelaşi an, să se expatrieze. În Franţa va desfăşura o impresionantă activitate anticomunistă prin articole, scrisori deschise, numeroase interviuri, fragmente de proză difuzate la postul Radio Europa Liberă, unde a fost sprijinit de scriitorii Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, realizatorii unor emisiuni de o extraordinară audienţă, care au devenit periculoase pentru stabilitatea regimului. Paul Goma (ca şi alţi redactori ai postului, între care şi Monica Lovinescu) a fost de mai multe ori ţinta unor atentate puse la cale de agenţi ai Securităţii.

Meditând la toate cele mărturisite aici, purtând în suflet tristeţea pentru boala pe care dictatura comunistă a lăsat-o în duhul poporului meu, boală care încă dăinuie şi pare a fi de neînvins, nu mai pot spune despre Adrian Păunescu decât atât: "Dumnezeu să-l ierte!"