Adică el, unii, nu dăm nume, are mereu satisfacția că a ieșit o sulimenizare a unei înțețelepciuni, în sensul că va putea asculta... nu el că el nu poate sărăcuțucuțul idolatru, ci cineva, nu se știe... dar va putea asculta, acela... se va asculta... e bine deci că se va putea asculta... n-are importanță cine... defapt nimeni și de nimeni căci tipul ăla ascultător nu e el ci va fi altcineva... bine că va fi... și dacă va fi, atunci el cu siguranță se va putea lăuda ca fiind el însuși, dacă prin absurd apare totuși din vris și v-a și asculta acela de ceea ce cu viclenia a sulimenizat el, cu atâta pătimășie spre ascultare... firește... și iată de ce e el atât de fericit... că cică a aprins un B
eC... dar care nu era din ăla cu filament incandescent ci din ăsta, tot mai modern și mai străin, străin de Dumnezeu, un bec cu gaze rare, din alea exclusiviste și snoabe, și care nu au nici urmă de căldură... radiind o lumină rece din care a dispărut ceva... nu se știe ce anume of of o fi dispărut...
„O, dacă ai fi rece sau fierbinte, dar pentru că nu ești nici rece și nici fierbinte ci căldicel te voi scuipa afară din gura Mea”
...și asta se referă pare-mi-se, bag samă, am impresia... la: incandescența Credinței Sfiinte... și ce se află între zăpadă și fierbere? Păi o zamă chioară, o
bere clocită... cu pretenția că e gLumă cinstită.