[Traditie1]

În prealabil postat de Fani71

Cum trebuie inteles atunci ce spune sf. Pavel in 1 Corinteni 13? Despre ce dragoste vorbeste el acolo, numai despre un comportament fratesc?
Si cum explici tu atunci parabola judecatii de care vorbeam mai sus? Ca un fel de metafora?

Sigur ca exista o diferenta: Dumnezeu nu este creat si pe Dumnezeu il adoram, ceea ce nu trebuie sa facem cu o fiinta creata. Insa faptul ca dragostea de aproapele are sens numai daca aproapele este vazut ca un chip al lui Dumnezeu, ca un co-frate al nostru, si ca imaginea dragostei dintre oameni este (ar trebui sa fie) dupa chipul sfintei Treimi, asta este invatatura ortoaodxa. (vezi la sf. Grigore de Nazianz sau sf. Maxim Marturisitorul)

Din analiza pasajului respectiv se vede că de fapt Sf. Pavel vorbea de altceva:

Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.
Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul.
Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.
Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.


Destul de diferit de definiția din dicționar:
DRÁGOSTE, dragoste, s. f. I. Sentiment de afecțiune pentru cineva sau ceva; spec. sentiment de afecțiune față de o persoană de sex opus; iubire, amor.

Sensurile cuvintelor sunt uneori înșelătoare, inclusiv atunci când sunt folosite în domeniul duhovnicesc și în cazul de față Sf. Pavel vorbea nu de afecțiune ci de o stare numită de obicei în literatura Părinților drept smerenie. Atunci când omul nu se înalță ci se coboară au loc toate acele fenomene. Repet, trebuie să înțelegem rațiunea unor exprimări din Scriptură, nu să ne blocăm la cuvinte și aparențe. Smerenia e o stare foarte specială, nu e vorba de umilința catolică ci de rezultatul unei iluminări harice, este o lucrare a harului așa cum spun Scriptura și Sfinții.


Cred că devoțiunea față de Dumnezeu trebuie să se manifesteze prin dorința de a ne uni cu El, nu prin adorare. Adorarea e caracteristică popoarelor care cred într-un Dumnezeu distant, mort (iudaismul, islamul, teozofia, chiar și catolicismul și protestantismul) nu un Dumnezeu Întrupat Care ne-a promis că vom fi una cu El.


Concret, ce înțelegi tu prin dragostea între oameni? Un sentiment? Poți face o descriere exactă sau doar reproduci mecanic niște idei emise de alții, fără a avea o viziune proprie? Eu rămân la concluzia că dragostea decurge din cunoaștere, nu din altceva. Dragostea izvorâtă din autosugestie este o amăgire. Deci singura dragoste adevărată pe care putem s-o practicăm este cea a vieții de contemplație, din care decurge cunoașterea lui Dumnezeu, a noastră și a semenilor și din această cunoaștere decurge și dragostea adevărată, afecțiunea. Alte căi sunt închipuite, o construcție de nisip ce se va risipi.

În prealabil postat de Fani71

Inca ceva.
Sigur, lepadare de sine, asceza, iar dragostea de Dumnezeu se capata.

Dar: de ce anume cineva s-ar apuca sa faca toate acestea daca nu simte in inima lui de la inceput si dragoste de Dumnezeu, fie ea cat de putina si incipienta? De ce ar simti acel dor de Dumnezeu care sa-l faca sa isi ia asupra-si diversele greutati legate de viata crestina?
Si daca ea ar fi doar grea, si nu ar fi indulcita de dragostea de Dumnezeu si mai ales de a lui Dumnezeu pentru noi, asa cum suntem inca, cine s-ar mai incumeta?

Si vorbesti prea mult despre jertfa si lepadare de sine si prea putin despre bucurie, Traditie. Un crestinism fara bucurie nu este crestinism. (in franceza exista o vorba, cred ca este a lui Pascal: 'Un saint triste, c'est un triste saint' - un joc de cuvinte intraductibil, daca pui adjectivul triste inaintea substantivului el inseamna ceva in genul 'un biet, prapadit de ..') Evanghelie inseamna vestea cea buna, la care trebuie in primul rand sa ne bucuram. 'Bucurati-va neincetat', spune sf. Pavel.

Sensurile cuvântului dragoste sunt multiple și lecturile pe care le-am făcut și în care acest cuvânt e folosit ba cu sensul de afecțiune, ba ca cu sensul de râvnă și cu alte sensuri, ne derutează. Trebuie să vedem dincolo de cuvinte, să exprimăm conceptele precis.

Râvna pe care o are cineva în a-L sluji pe Dumnezeu nu este izvorâtă din afecțiune ci, la începutul vieții duhovnicești dintr-un amestec de mândrie și interes. Mândria de a se considera bine intenționat și devotat, interesul de a primi răsplata lui Dumnezeu. Mândria este desigur ceva rău, dar treptat, cel puțin unii, ajung la baze mai sănătoase ale vieții lor duhovnicești. Însă ceea ce rămâne motivul principal este interesul.

Unii au căutat să vorbească de o dragoste care nu e bazată pe interes, inclusiv ateii vorbesc despre moralitatea lor dezinteresată, dar adevărul e că nu prea există așa ceva. În străfundul lor și ateii cred într-o răsplată iar ideea dragostei dezinteresate înclin să cred că este o fantasmă nefolositoare, nu ne este cerută de Dumnezeu.

Cât despre bucurie, ca și dragostea, ea e ceva ce decurge din viața trăită corect, nu o poruncă. Și este și bucuria înșelătoare a lucrurilor lumești, care se întoarce mai târziu în durere și tristețe nespusă, atunci când ajung să lipsească lucrurile de care sufletul e împătimit (în asta constă iadul, împreună cu remușcările și întunericul lipsei lui Dumnezeu). Deci să avem grijă ce fel de bucurii căutăm ca să nu regretăm.