Citat:
În prealabil postat de claudiu-marius
Dragul meu nu are rost sa rastalmacim lucrurile ce prezinti tu ca asceza inseamna de fapt o viata normala si echilibrata daca in schimb ceea ce zici tu e viata ascetica atunci tacerea deplina insingurarea fuga de lume rugaciunea neincetata atunci aceste lucruri ce sunt ?Imparatia Domnului nu e dn aceasta lume dar nu a cerut Mantuitorul lucruri mai presus de putinta omului.Ai spus bine ce ai spus dar sa nu exageram ca extremele duc la deviatii serioase si autosuficienta .Una e infranarea si alta e asceza.Una e calea spre despatimire si alta e despatimirea totala .Ce zici tu e paza minti infarnare asceza e a parintilor pustiei cunoasterea mistica a lui Dumnezeu cum o prezinta dogmatica ortodoxa facerea de minuni .Si inca ceva daca de la starea de calatori pe acest pamant am ajuns la a fi exilati atunci e bai mare .Spunea Mantuitorul despre farisei asa (nu e cu trimitere la tine ci atitudinea care poate duce pe om la pieire )stu sigur ca vei intelegeCa leaga sarcini grele si cu anevoie de purtat si le pun pe umerii oamenilor,iar ei nici cu degetul nu voiesc sa le miste Matei 23,4Gandeste-te cand vorbesti de asceza ca sunt multi cei care doar literatura duhovniceasca citind nediscutand cu preotul se apuca sa se comporte aiurea si vor ajunge nu la despatimire ci la o atitudine antisociala si vei fi razpunzator in fata Domnului pt sufletele lor caci daca nu pot duce greul si vor cadea tot sminteala se cheama si tu sti acest lucru .Prezentati lucrurile normal ce e infranare e infranare ce e asceza e asceza cale de lume cale de lume cale monastica cale monastica nu fi si tu ca parintele Istodor care acu o seara la trinitas sa apucat sa spuna ca a posti nu e poruncaci sfat evanghelic ceea ce e adevarat dar apoi a facut-o lata spunand de nuante si anume ca sfatul evanghelic e mai profund si mai mult decat porunca,cand de fapt sfatul e sfat cine pricepe bine cine nu nu iar porunca e porunca trebuie indeplinita .Scuze nu te cert ca nu am de ce dar haidesa fim mai cu bagare de seama sa fim atenti ca nu tot ce spun parintii e pt viata de lume si nu toti pot sa faca ce spun ei acolo si cei ce nu pot la un moment dat vor ajunge sa creada ca daca ei nu pot pentru ei nu mai este cale de mantuire si vor cadea.Omul trebuie sa se straduiasca spre cele duhovnicesti fara sa uite de cele lumesti cai are aceasta datorie daca e in lume
|
Faci greșeala de care vorbeam, de a vorbi despre porunci fără a înțelege rațiunea lor. Poruncile divine au un scop practic concret. Porunca vieții isihaste de contemplație (și a înfrânării pe care aceasta o necesită) are rolul de a ne deschide lucrărilor Duhului Sfânt și a aduce astfel roadă duhovnicească: cunoașterea.
Asta nu exclude neapărat o viață socială normală dar nici situațiile în care este posibil să fie necesar să ieșim din normalitate printr-un comportament asemănător cu al nebunilor pentru Hristos. Ideea e că nici normalitatea socială nici sfidarea lumii nu sunt un scop în sine ci cum am zis, scopul e lăuntric, dobândirea Duhului Sfânt și de aceea noi trebuie să petrecem întorși spre lăuntrul nostru. Acest scop trebuie să supună toate manifestările vieții noastre și tot comportamentul, în sensul că spre el trebuie să canalizăm
toate eforturile vieții noastre (porunca iubirii lui Dumnezeu din toate puterile) în tot momentul.
Ca oameni, petrecem în lume iar unii din noi în același timp și în lumea nevăzută, prin rugăciune. Atunci când avem de ales între a ne comporta pe placul lumii sau între a ne îndrepta atenția spre ceva din lume (de a ieși prin simțuri din starea de atenție lăuntrică) pe de o parte și între starea de contemplație pe de altă parte, trebuie să alegem a doua variantă. În cele mai multe situații însă le putem face pe amândouă fără probleme. De fapt contează doar acele alegeri despre care am vorbit, în cea mai mare parte a timpului Dumnezeu face prin noi (și prin orice om) munca și celelalte tipuri de activități fără ca noi să fie nevoie să ne concentrăm asupra lor iar contemplația lăuntrică se reduce la o stare semiconștientă de atenție asupra gândurilor. Dacă veți analiza cum funcționează atenția și memoria veți vedea că Dumnezeu dă cele necesare la momentul potrivit, nu trebuie și nu putem noi să producem cunoștințele și amintirile necesare profesiei sau altor îndeletniciri lumești.
Deci înfrânarea și viața de contemplație sunt singura cale spre cunoașterea lui Dumnezeu și dobândirea iubirii, spre atingerea despătimirii, smereniei și celorlalte virtuți. Această practică e
accesibilă oricui cu condiția de a face pasul desprinderii de lume, de a sacrifica tot și a începe o viață în care, teoretic, putem fi doar niște cerșetori sau altă stare nedorită. Totul e
să nu mai trăim potrivit voii noastre ci să-L lăsăm pe Dumnezeu să înceapă să ne călăuzească spre ce vrea El să facem, el să fie arhitectul vieții noastre. Prin rămânerea în stare de rugăciune isihastă noi facem în același timp două lucruri bune: 1. rodim duhovnicește* și 2. ne încredințăm total călăuzirii lui Dumnezeu, fiindcă nu mai facem alegeri față de lucrurile exterioare. Și astfel ne vom sincroniza cu Dumnezeu în acțiunile noastre, vom putea fi duși (inclusiv atunci când acționăm împotriva a ceea ce ni se pare bun sau chibzuit) spre ceea ce Dumnezeu în atotștiința și planurile Lui știe că e bine pentru noi. Pasul acesta de a nu mai trăi după voia și mintea noastră este înspăimântător pentru cei mai mulți dar cei care îl fac, care se "aruncă în gol" vor simți imediat "Mâna" lui Dumnezeu salvându-i și începând să-i conducă de acum încolo. Și astfel se va naște viața în duh a omului, trăită în paralel cu viața pământească.
*
Eu sunt vița cea adevărată și Tatăl Meu este lucrătorul.
Orice mlădiță care nu aduce roadă întru Mine, El o taie; și orice mlădiță care aduce roadă, El o curățește, ca mai multă roadă să aducă.
Acum voi sunteți curați, pentru cuvântul pe care vi l-am spus.
Rămâneți în Mine și Eu în voi. Precum mlădița nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viță, tot așa nici voi, dacă nu rămâneți în Mine.
Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele. Cel ce rămâne întru Mine și Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteți face nimic.
Dacă cineva nu rămâne în Mine se aruncă afară ca mlădița și se usucă; și le adună și le aruncă în foc și ard. (Ioan 15)