În prealabil postat de Traditie1
Faci greșeala de care vorbeam, de a vorbi despre porunci fără a înțelege rațiunea lor. Poruncile divine au un scop practic concret. Porunca vieții isihaste de contemplație (și a înfrânării pe care aceasta o necesită) are rolul de a ne deschide lucrărilor Duhului Sfânt și a aduce astfel roadă duhovnicească: cunoașterea.
Asta nu exclude neapărat o viață socială normală dar nici situațiile în care este posibil să fie necesar să ieșim din normalitate printr-un comportament asemănător cu al nebunilor pentru Hristos. Ideea e că nici normalitatea socială nici sfidarea lumii nu sunt un scop în sine ci cum am zis, scopul e lăuntric, dobândirea Duhului Sfânt și de aceea noi trebuie să petrecem întorși spre lăuntrul nostru. Acest scop trebuie să supună toate manifestările vieții noastre și tot comportamentul, în sensul că spre el trebuie să canalizăm toate eforturile vieții noastre (porunca iubirii lui Dumnezeu din toate puterile) în tot momentul.
Ca oameni, petrecem în lume iar unii din noi în același timp și în lumea nevăzută, prin rugăciune. Atunci când avem de ales între a ne comporta pe placul lumii sau între a ne îndrepta atenția spre ceva din lume (de a ieși prin simțuri din starea de atenție lăuntrică) pe de o parte și între starea de contemplație pe de altă parte, trebuie să alegem a doua variantă. În cele mai multe situații însă le putem face pe amândouă fără probleme. De fapt contează doar acele alegeri despre care am vorbit, în cea mai mare parte a timpului Dumnezeu face prin noi (și prin orice om) munca și celelalte tipuri de activități fără ca noi să fie nevoie să ne concentrăm asupra lor iar contemplația lăuntrică se reduce la o stare semiconștientă de atenție asupra gândurilor. Dacă veți analiza cum funcționează atenția și memoria veți vedea că Dumnezeu dă cele necesare la momentul potrivit, nu trebuie și nu putem noi să producem cunoștințele și amintirile necesare profesiei sau altor îndeletniciri lumești.
Deci înfrânarea și viața de contemplație sunt singura cale spre cunoașterea lui Dumnezeu și dobândirea iubirii, spre atingerea despătimirii, smereniei și celorlalte virtuți. Această practică e accesibilă oricui cu condiția de a face pasul desprinderii de lume, de a sacrifica tot și a începe o viață în care, teoretic, putem fi doar niște cerșetori sau altă stare nedorită. Totul e să nu mai trăim potrivit voii noastre ci să-L lăsăm pe Dumnezeu să înceapă să ne călăuzească spre ce vrea El să facem, el să fie arhitectul vieții noastre. Prin rămânerea în stare de rugăciune isihastă noi facem în același timp două lucruri bune: 1. rodim duhovnicește* și 2. ne încredințăm total călăuzirii lui Dumnezeu, fiindcă nu mai facem alegeri față de lucrurile exterioare. Și astfel ne vom sincroniza cu Dumnezeu în acțiunile noastre, vom putea fi duși (inclusiv atunci când acționăm împotriva a ceea ce ni se pare bun sau chibzuit) spre ceea ce Dumnezeu în atotștiința și planurile Lui știe că e bine pentru noi. Pasul acesta de a nu mai trăi după voia și mintea noastră este înspăimântător pentru cei mai mulți dar cei care îl fac, care se "aruncă în gol" vor simți imediat "Mâna" lui Dumnezeu salvându-i și începând să-i conducă de acum încolo. Și astfel se va naște viața în duh a omului, trăită în paralel cu viața pământească.
*Eu sunt vița cea adevărată și Tatăl Meu este lucrătorul.
Orice mlădiță care nu aduce roadă întru Mine, El o taie; și orice mlădiță care aduce roadă, El o curățește, ca mai multă roadă să aducă.
Acum voi sunteți curați, pentru cuvântul pe care vi l-am spus.
Rămâneți în Mine și Eu în voi. Precum mlădița nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viță, tot așa nici voi, dacă nu rămâneți în Mine.
Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele. Cel ce rămâne întru Mine și Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteți face nimic.
Dacă cineva nu rămâne în Mine se aruncă afară ca mlădița și se usucă; și le adună și le aruncă în foc și ard. (Ioan 15)
|