Evanghelia duminicii a XI-a după Rusalii (Pilda datornicului nemilostiv)
Cititi acest link
http://www.ziarullumina.ro/articole;...r-nu-uita.html
Deosebirea dintre iertarea noastră și iertarea Domnului
Din parabolă, Petru și cei ca el (care cuantifică actele de bunăvoință față de semeni) află că singurul stăpân al cifrelor și cantităților datoriilor noastre este Dumnezeu. Ca și împăratul din parabolă, în împărăția lui, Dumnezeu iartă. Iartă oricât, dar nu fără distincție, nu pe oricine, ci numai pe cel care conștientizează și trăiește responsabilitatea vinei pentru care voiește să fie iertat. Generozitatea lui Dumnezeu nu este una mecanică, ci act personal îndreptat către alte persoane, conștiente de ceea ce au trebuință. Dumnezeu nu iartă pur și simplu, pentru că este atotputernic și generos, ci pentru că cei care au nevoie de iertare dovedesc ei înșiși o atitudine responsabilă față de ceea ce vor să li se ierte și, mai ales, față de consecințele iertării. Dumnezeu se comportă cu milă și generozitate împărătească, vrând ca cetățenii împărăției sale sau cei care sunt pe calea spre ea să se comporte față de semenii lor după modelul său, iertându-se unul pe altul. El nu numai că iartă, ci-l face pe om părtaș la privilegiul dumnezeiesc de a ierta, la rândul său, pe cei care, ca și el, au nevoie de iertarea sa. Cine nu se comportă în felul acesta, nu va avea parte nici de iertare nici de milă.
Parabola avea să-i sugereze lui Petru și tuturor ucenicilor lui Hristos, de atunci și de azi, că, în calitate de ucenici ai lui Hristos, se găsesc oarecum în împărăția lui Dumnezeu sau pe calea spre ea. Iar în această împărăție trebuie să se comporte unul față de altul ca împăratul din parabolă, cu milă și iertându-se unul pe altul, fără să cuantifice actele de milostenie și de iertare a aproapelui.
Sfântul Ioan Hrisostom spune că fiecare act de iertare a aproapelui este o biruință împotriva satanei, dar același Sfânt Părinte spune că iertarea are un obiect, îndreptarea celui iertat (Omilii la statui).
Mila și iertarea generează un întreg complex de relații sociale. Ele determină în mod decisiv atitudinea noastră morală față de toate celelalte ființe vii. Omul milos se comportă în interiorul exigențelor morale propuse de Evanghelia lui Hristos. El simte suferința și nevoia altora, manifestându-și acest simțământ în acte corespunzătoare. Mila îmbracă forme diverse, începând cu obișnuitele acte de generozitate creștină (pomana) și încununându-se cu actele de iertare a aproapelui. De altfel, și iertarea este un act în care ne afirmăm generozitatea, cu conștiința proporției existente între datoria în dinari și datoria în talanți pe care le aveau cei doi datornici din Evanghelie și, metaforic vorbind, fiecare dintre noi. Referindu-se la aceste datorii, Sf. Ioan Hrisostom spunea: „Câtă deosebire există între o sută de dinari și zece mii de talanți, tot atâta deosebire există între greșelile semenilor noștri față de noi și greșelile noastre față de Dumnezeu. Și ce pedeapsă n-am merita atunci când nu vrem să ni se ierte o datorie de zece mii de talanți în schimbul iertării unei datorii de o sută de dinari?“ (Omilii la statui).
Transformarea trecutului
Trecut prin baia Botezului, orice creștin beneficiază de șansa celui căruia i s-a iertat datoria de zece mii de talanți, șansa de a i se fi vindecat și transformat trecutul, nu aceea de a i se fi uitat (Dumnezeu nu uită nimic, dar se comportă, ca și cum ar face-o). Dumnezeu nu ne declară pur și simplu iertați, nu ne șterge cu buretele trecutul, ci ni-l transformă, punându-ne în fața testului de a ne comporta ca El, de fiecare dată când va trebui să iertăm greșelile fraților noștri. Creștinul are șansa transformării trecutului altora, iertându-le datoria de o sută de dinari în schimbul datoriei de zece mii de talanți care i-a fost iertată.
Iertarea creștină nu se confundă cu grațierea administrativă sau cu indulgența iresponsabilă. Acest tip de „iertare“ face iertarea imatură, ipocrită și ineficientă. Împărarul îl iartă pe slujitorul care nu mai avea altă cale de a restabili raporturile drepte între ei. Atunci, el vine cu inițiativa generozității iertătoare. Iertarea este un act personal care se dă unei persoane care nu numai că are nevoie de ea, dar și simte nevoia iertării și cere iertarea. Aceasta se dă în perspectiva îndreptării și biruirii satanei prin actele noastre personale săvârșite eclezial. Nu putem fi egoiști în iertare, adică dând-o fără să ne intereseze efectul acesteia, și nici cerând-o fără să ne transformăm modul de comportare față de cel care ne-a iertat. Pentru cel care persistă în comportamente care au nevoie de iertare, dar pe care acesta n-o cere, iertarea poate fi o glumă sinistră. La fel poate fi și pentru cel care cere continuu iertare, mai ales când trebuie să aducă darul său la altar, persistând în comportamente nedrepte față de cel despre care știe că-l iartă în orice condiții, cu alte cuvinte, la a cărui bancă a iertării are cont deschis. O asemenea iertare nu va avea efect nici în cel insensibil, nici în profitorul de instituția creștină a iertării, care și-a făcut un obicei în a cere iertare și nu din a se îndrepta.
Ochii aproapelui sunt propria noastră oglindă
Iertarea nu este nici consecința uitării. Împăratul din parabolă nu este un amnezic, la fel - și Dumnezeu. În plus, memoria este o funcție a spiritului căreia nu-i putem comanda ceea ce trebuie reținut și ceea ce trebuie uitat. Dar, ținând minte tot ceea ce memoria noastră reține, avem puterea să ne comportăm față de fratele nostru ca și cum acesta nu ne-a jignit. În asemenea mod de comportare ne afirmăm responsabilitatea creștină. Nu-i putem impune confratelui nostru să uite greșelile noastre, nu-l putem acuza că nu e creștin dacă n-a uitat greșelile noastre, îl putem deplânge însă că nu le poate ierta. Sigur că, atunci când comportamentul unui om presupune minciună, profit necuvenit, înșelătorie, manipulare, furt etc., tocmai față de cel cu care el merge pe același drum, acel om și-ar dori să nu mai vadă fața celui care a constituit obiectul unui atare mod de comportare, sau să-i vadă o față amnezică. Ochii aproapelui sunt propria noastră oglindă.
Hristos sângerând
Creștinul iartă după modelul lui Dumnezeu care iartă, nu uită. În iertare se afirmă virtutea bărbăției creștine, în uitare se afirmă slăbiciunea, iar în falsa uitare, ipocrizia.
În calitate de creștini, trebuie să iertăm slăbiciunile confraților noștri care ne aduc suferințe, nu pentru că ei au dreptul la iertare, ci din considerație față de Împăratul care ne-a iertat și ne iartă fiecăruia toate, din necesitatea de a-l birui pe satana, din prețuirea față de chipul lui Dumnezeu care este, de fapt, fiecare om, din dorința de a face ca organismul Bisericii să aibă cât mai puține organe bolnave, neutralizând formele de manifestare a răului în Biserică.
Ne iertăm unii pe alții pentru că toți avem slăbiciuni. Ne iertăm pentru că Dumnezeu ne-a iertat și ne iartă. Ne-a iertat și ne iartă prin jertfa lui Hristos, proslăvit, dar și continuu în stare de jertfă. Pentru iertarea tuturor El s-a jertfit pe Cruce, pentru iertarea fiecăruia în parte el sângerează. Pentru iertarea pe care ne-o dăm unul altuia se bucură, în ciuda faptului că în fața Tatălui ceresc sângerează pentru toate greșelile noastre. Iertările pe care ni le dăm unii altora reduc sângerările lui Hristos, la fel și efortul fiecăruia dintre noi de a da cât mai puține ocazii semenilor noștri și lui Dumnezeu de a ne ierta. Iată de ce iubirea trebuie să fie lucrătoare prin milă și iertare.