Subscriu si eu.In cadrul unui alt articol publicat pe acest site,despre Parintii Bisericii,se spune:

,,Parintii deveneau mari luptatori in numele frumosului, adevarului, binelui si dreptatii prin misiunea lor care era aceea de a determina lumea la biruirea raului, la o opera de purificare si de armonie prin ratiune si inima, realizabila gratie vointei lucratoare a omului si a Logosului divin.Un alt merit al Sfintilor Parinti este acela ca au pastrat si transmis lumii moderne literatura antica si cuceririle spirituale ale lumii vechi.Cultura patristica, aparuta si dezvoltata la izvoarele culturii antice, nu este o cultura restrictiva, ci este una eminamente selectiva ("sunt folositi cu dozaj sobru Platon, Aristotel, Porfiriu, Cicero").

Uneori se recomanda si se practica, spre exemplu in scoala catehetica de la Alexandria, principiul conform caruia, inainte de insusirea Sfintei Scripturi si primirea Botezului era necesara cunoasterea culturii profane, lucru implinit de aproape toti Parintii. Ramurile culturii patristice erau numeroase si complexe: teologie, antropologie, educatie, sociologie, cult, istorie, misiune variata, oratorie sacra, filocalie, arta literara in proza si versuri etc, dar operele de controversa si de dialog sunt printre cele mai interesante si atragatoare.

In ce priveste valorificarea culturii si a stiintei vremii ca instrument de formulare si exprimare a gandirii teologice,Sfantul Vasile cel Mare indeamna pe cei ce se ocupa cu teologhisire sa culeaga nectarul tuturor florilor. El insusi, ca si cei doi colegi ai sai de triada teologica, au folosit toate filosofiile vremii lor in care au gasit elemente ce se preteaza teologhisirii.

Prin aceasta ei ne invata ca trebuie sa fim deschisi fata de toate filosofiile, valorificand selectiv din fondul lor tot ceea ce poate folosi talmacirii Adevarului crestin in context viu cu epoca noastra. "Este adevarat ca Adevarul crestin este mai presus de concepte si - ca atare - el nu poate fi formulat si exprimat intru totul adevarat. Dar faptul acesta nu ne dispenseaza de efortul de a-l exprima cat mai corespunzator cu spiritul vremii noastre".

Ca urmare, apologetii au incercat sa realizeze o impletire a adevarurilor rationale cu Revelatia. si Sfantul Ioan Gura de Aur subliniaza uneori laudativ rezultatele filosofiei naturale: "evitarea celor de prisos, multumirea cu cele necesare, stapanirea de sine, rabdarea, linistea sufleteasca, rezolvarea tuturor situatiilor pe calea ratiunii; dar el critica pe filosofii naturali sau pagani, pentru patima slavei desarte si pentru lipsa generala de acord intre teoriile si viata lor. Filosoful crestin care imbina in el intelepciunea naturii, cu aceea a credintei si a harului, urmareste atingerea starii de puritate ingereasca, de redobandire integrala a chipului lui Dumnezeu".

Imbogatiti si impodobiti cu tot ce a avut cultura antica mai pretios si mai frumos, cu dragostea de stiinta, de filosofie, de arta literara, de spirit critic, ei au incercat s-o traiasca pe cat posibil la nivelul Revelatiei, adica al apostolilor, al martirilor, al celor ce aspira la desavarsire. Daca unele din elementele de fond proveneau din izvoare pagane ori iudaice, regruparea si reorganizarea acestor elemente se faceau pe baza noua si cu orientare noua. Noutatea principala in fondul apologiilor era credinta, invatatura si viata noua a crestinilor.

In felul acesta, ei au valorificat pozitiv cultura si stiinta vremii lor in folosul teologiei, au izbutit sa faca o "sinteza vie" intre credinta crestina si cultura vremii lor. Efortul lor de elaborare ne edifica in sensul ca fondul teologiei autentice si vii este Revelatia divina transpusa in miezul vietii crestine, talmacita si formulata in haina culturii si stiintei din vremea respectiva".