[mariamargareta]

În prealabil postat de Raoul

[...]
Acum nu stiu ce sa zic,probabil sunt taine ale lui Dumnezeu,un exemplu de acest gen intalnindu-l si in filmul Mizerabilii daca nu ma insel ( ),cand acel talhar l-a jefuit pe preot,si cand l-a adus politia (vrand sa-l aresteze) preotul a zis ca nu a furat,ca el i le-a dat,si mai ales ca uitase sa ia ceva. Deci judecata e la Dumnezeu,noi sa ne vedem de ale noastre.

În romanul Mizerabilii sunt câteva exemple de minciună aparent motivată, pusă în folosul semenilor. Preotul (monsieur Bienvenu) îi minte cu seninătate pe jandarmi (spunându-le că el este acela care i-a dat lui Jean Valjean argintăria, pe care acesta tocmai i-o furase), şi face acest gest ca să-l salveze de ocnă pe învinuit. Sora Simplice îl minte (se întâmpla asta pentru prima dată în viaţa ei) pe inspectorul de poliţie Javert, pentru a salva de la prăbuşire speranţa disperată a muribundei Fantine. Acelaşi roman aduce însă şi exemple de adevăr aparent nemotivat, pus tot în folosul semenilor. Monsieur Madeleine, primarul, vine şi se recunoaşte pe sine a fi adevăratul Jean Valjean, cu riscul de a fi arestat imediat şi readus la ocnă, doar ca nu cumva un semen de-al său (Champmathieu) să nu fie condamnat pe nedrept, prin confuzie de persoană, deci printr-o eroare judiciară. Toate exemplele au însă un numitor comun: ele evidenţiază exemple livreşti de situaţii rezolvate – fie prin minciună, fie prin adevăr – în folosul semenilor.

Problema propusă de pucioşi este cu totul alta. Ei nu pun problema de minţi în folosul semenilor, dar pretind că dacă este în joc folosul lui Dumnezeu, atunci este vorba de un scop nobil, de excepţie, deci nu mai este de ajuns adevărul ci, în mod necondiţionat orice metodă este permisă, orice mijloc folosit este scuzabil şi onorabil, căci scopul scuză mijloacele, nu-i aşa?

Explicaţia acestei opţiuni este simplă. Pucioşii promovează un alt “Dumnezeu”, un Dumnezeu privat care vine numai la ei, în duh şi în cuvânt, şi ale cărui însuşiri sunt oarecum diferite de cele ale Dumnezeului care a făcut cerul şi pământul. “Dumnezeul” Pucios nu este atotputernic, deoarece strigă adesea spre liderii pucioşi, aşteptând de la ei după ajutor omenesc, şi spune că nu poate face nimic fără ei, ci numai cu ei şi prin ei. “Dumnezeul” Pucios nu este atotştiitor, deoarece îi scapă multe din evenimentele trecute şi viitoare (adică uită, apoi îşi aduce aminte de lucruri care ţin de trecut; iar în ceea ce priveşte viitorul, multe dintre “proorociile” lui nu s-au împlinit şi unele nici nu mai au şanse reale de a se împlini vreodată). “Dumnezeul” Pucios pretinde că El este cel care Îşi lucrează a doua venire întru slavă a lui Hristos, dar în acelaşi timp spune că venirea Lui pe pământ din anul 1955 s-a făcut în ascuns şi în mare umilinţă, în trupul umil şi bolnăvicios al Fecioarei Verginica, asemenea întrupării lui Hristos în peştera Betleemului, din Fecioara Maria. “Dumnezeul” Pucios este lipsit de virtutea elementară a bărbăţiei, deoarece plânge uşor şi des, cade în deznădejde şi apoi iar se remontează (atunci când este confirmat de către liderii pucioşi, prin declaraţiile şi faptele lor de sprijin de pe pământ). În aceste condiţii, pucioşii au promovat o derogare de la doctrina imuabilă a adevărului, stabilind că “pentru Dumnezeul lor, în mod excepţional, chiar şi minciuna este permisă, dacă-i poate fi Lui de folos cu ceva.

Are într-adevăr Dumnezeu nevoie de ajutorul omului? Are nevoie Dumnezeu de ceva? Este Dumnezeu vreodată în necazuri, sau în lipsă, sau în slăbiciune, sau la ananghie, sau în primejdie? Pucioşii sugerează că da, iar liderii lor de la “Noul Ierusalim” ar fi “sculele” lui Dumnezeu de pe pământ care Îi rezolvă Lui toate neîmplinirile şi toate neajunsurile şi toate ghinioanele şi toate angaralele. Mai mult, pucioşii sugerează că ajutorul de la om, făcut prin simpla susţinere a adevărului, nu este întotdeauna de ajuns, minciuna fiind cea care vine şi completează de minune raţionamentele şi faptele omeneşti care-L “ajută” în mod curent pe Dumnezeu.

Or, atât Vechiul cât şi Noul Testament includ păstrarea şi apărarea adevărului în practicile obligatorii ale celor care Îl respectă pe Adevăratul Dumnezeu cel Atotputernic. Vechiul Testament include printre cele zece porunci o interdicţie netă de a depune vreo mărturie mincinoasă (fără a preciza că ar fi vorba neapărat de săvârşirea faptei respective într-o instanţă oficială, sau un tribunal suprem, sau vreo judecătorie de judeţ sau de plasă – deci interdicţia de minţi se referă la orice ocazie, orice loc şi orice situaţie în care ar putea avea loc distorsionarea adevărului). Creştinii sunt învăţaţi în Noul Testament că Domnul lor este Adevărul, care nu lucrează nici cu măsură calpă, nici cu jumătăţi de măsură (deci nu va amesteca niciodată adevărul cu minciuna), iar domnul minciunii este un domn străin, căruia nu trebuie să i se închine cu nici un chip. Pucioşii îl ridică însă pe domnul minciunii lor la rangul de “Dumnezeu” şi i se închină într-un ritual idolatru, privat şi eretic, tăinuit cu străşnicie de ochii lumii.

În orice caz, nu romanele (fie ele cât de celebre) sunt cele care ar trebui să stea la baza educaţiei creştinilor.