” Dar cuvintele sunt lacrimile celor ce ar fi voit aşa de mult să plângă şi n-au putut. ” ( Lucian Blaga )


Ştii tu, Omule, de unde vine frumuseţea zâmbetului, căldura şi Lumina sa, pofta cu care-l întâmpini şi cuprinzi, intensitatea pornirii de-aţi primenii gânduri ca să-ţi desfeţi sufletul cu blândeţea şi apa vie a sărutului său ?

Oare nu e ea, lacrima izvoraş de zâmbete, cândva… ?

Lacrimile ? Da, lacrimile pe care, unii le ţâşnesc cu uşurinţă, alţii, cu mare gruutate, iar alţii poate că spunem că niciodată dar, aceia totuşi le plâng, într-un alt fel, nevăzut. Nu există lacrimi neplânse, doar lacrimi nevăzute. Şi-acelea se curg, pe nevăzute, căci sufletele se vor curăţite. Nu despre aşa numitele ” lacrimi false ” fac vorbire, Omule, acelea nici nu sunt lacrimi pe deplin… Lacrimile sunt Iubire, sunt dăruite nouă, oamenilor de Divinitate, noi, le descoperim, înţelegem, să…. le plângem, de-a lungul vieţii şi doar ca să cunoaştem, pătrundem, bucuria zâmbetului.

Ai observat tu, Omule, cum chipul oamenilor se schimonoseşte deseori, se-ntunecă, atunci când lacrimi se curg ? Când curgerea se mai domoleşte, chipul se mai îmblânzeşte , apoi se-nseninează şi, cu timpul, devine Lumină… E cum o trecere, o spălare, o înnoire… de fiecare dată. Vezi, tu Omule, nici nu-i nevoie de multă filosofie, din simplitate vine frumuseţea, căci, zâmbetul se răsare de cele mai multe ori, după ce vor fi fost slobozite din ” lanţuri ”, neputinţe, dureri, tristeţi, suferinţe, frustrări şi se vor fi curs lacrimile…. văzute ori nevăzute, aceasta nu contează, cum. El, zâmbetul, vine din adâncul cel mai înalt al sufletului tău, Omule, e-n miezul lacrimilor cum licăr ce se vrea … liber… Lacrimile izvorăsc Iubirea Zâmbetului, nouă, celorlalţi… ca Iubire descătuşată, sunt înnoire.

Lacrimile, sunt rouă binecuvântată sufletului, sunt respiraţia sufletelor, muguri… izvoare de Lumină , la vremea când va fi