Întrebarea este MULT mai grea decât pare la prima vedere. Aș putea spune că m-a încuiat.
Sunt înclinat să răspund că, dacă Dumnezeu are emoții, ele sunt de cu totul alt fel decât ale noastre. Expresii pe care le găsim des ca "Dumnezeu S-a bucurat" sau "Dumnezeu S-a aprins de mânie" cred că sunt în mare măsură metaforice și țin de o viziune antropomorfistă din care ne este nouă greu să ieșim. Ca și imaginea din Geneză, cu Dumnezeu care Se odihnește.
Noi, de fapt, nu credem că Dumnezeu Se odihnește, fiindcă nu obosește. Nu doarme. El a creat lumea "ex nihilo", prin simpla Sa voință.
La aceasta, se poate replica faptul că odihna nu este o facultate a spiritului, ci a trupului, pe când emoția este facultate a spiritului. Altfel spus, dacă este adevărat că Dumnezeu nu se odihnește și că avem metaforă aici, nu înseamnă că putem spune același lucru despre emoții ca bucuria și mânia. Îngerii, de lumină sau apostați, nu dorm, dar pot avea emoții. Și la fel, sufletele celor care nu mai sunt lângă noi. Observația pe care aș face-o la asemenea replică este că emoțiile spiritelor pure sunt atât de deosebite de ceea ce înțelegem curent prin "emoții", încât trebuie găsit alt termen. Mă enervez pe boul care conduce în fața mea încât îmi vine să îl fac una cu asfaltul. Este cholera de o clipă. Mă tem de examenul de mâine, fiindcă nu știu dacă îl voi trece ori nu. Este timor-ul de o zi și o noapte. Spiritele pure, care trăiesc în afara timpului, au asemenea emoții cum am eu ? Sunt înclinat să spun că "emoțiile" lor sunt altfel nu în intensitate, ci în natură. Mai exact, care este natura acestora ? Nu am cum să știu, cel puțin în viața aceasta. Mai degrabă, nu am să știu cum simte Dumnezeu nici în viața viitoare.
|