[mariamargareta]

280. Cei 14 magnifici de la Pucioasa (VI)


4.-6. Marian Zidaru şi Victoria Zidaru n-au făcut prea mulţi purici la “mănăstirea” de la Pucioasa, deoarece îi stăteau ca nişte ghimpi în ochii Mihaelei. Dacă pe Marian îl mai înghiţea ea oarecum, pe Victoria nu putea s-o sufere. Aşa că Mihaela le-a sugerat că locul Zidarilor este la atelierul lor de la Bucureşti, pretinzând că dacă ar rămâne la Pucioasa l-ar influenţa în rău pe fiul lor, Simeon, printr-o atitudine de atenţie şi dragoste “păguboasă”. Aşa că Marian şi Victoria l-au abandonat pe Simeon în “mânăstire”, lăsându-l pe mâna Mihaelei, ca să aibă ea grijă de el şi de educaţia lui. Care grijă şi educaţie au cam lăsat de dorit. În ce priveşte “educaţia”, s-a putut constata că, după câţiva ani de stat la “mânăstire”, cu toate bătăile cumplite pe care Simeon le primea de la aproape toţi “fraţii” şi “surorile”, Simeon era cotat în continuare ca un băiat rău, iar curiozitatea lui de copil, de a descoperi tainele “lumii”, era cotată ca o înclinaţie diavolească. Educaţia cazonă a Mihaelei a fost dublată şi de o “grijă” care l-a copleşit pe Simeon într-atâta, încât este suficient să amintim că din prea multă “grijă” a şi murit. Versiunea oficială lansată de liderii pucioşi spune că, lăsat nesupravegheat pe un şantier al “mânăstirii-sucursală” a pucioşilor de la Târgovişte, Simeon s-ar fi jucat “pe unde nu trebuia” şi ar fi căzut peste el un mal (perete) de pământ, acolo unde se făceau nişte săpături, şi aşa ar fi murit. Moartea lui Simeon va rămâne însă o enigmă nedezlegată a “tainelor pucioşeşti”, iar versiunea prezentată părinţilor de către liderii pucioşi este anevoie de crezut, îndată ce despre aceştia se ştie acum precis că sunt nişte maeştri ai minciunii. Realitatea cauzei morţii lui Simeon ori nu este cunoscută de nimeni, ori puţinii care o mai cunosc sunt siliţi să o ţină sub tăcere.

Marian şi Victoria Zidaru au continuat să fie fideli “Noului Ierusalim şi după acest oribil accident, crezând orbeşte în liniştirile meşteşugite pe care li s-au adus de către Mihaela, cum că “Dumnezeul Pucios este iubirea cea fără de margini”, care l-ar fi luat pe Simeon pe neaşteptate la cer, anume ca să se curme certurile dintre ei şi rudele lor pe seama educaţiei şi a viitorului copilului:

“O, copilaşi iubiţi de Dumnezeu, Eu sunt iubirea cea fără de margini. Copilaşii Mei, Marian şi Victoria, am lucrat cu mare iubire pentru voi, că mereu vă auzeam duhul vostru rugându-vă şi zicând: „Doamne, să nu-l laşi pe cel mic al nostru să fie înghiţit de fărădelegea din lume. Să nu-l laşi să piardă calea Ta; calea mântuirii, Doamne“. Eu sunt cu cerul după toţi ai Mei, şi pe cei pe care-i iubesc nu-i las să se piardă de Mine, şi am trimis pe îngerul Meu să-l aducă la Mine pe cel mic al vostru ca să nu se piardă de Mine şi de voi şi de poporul Meu, tată, căci Eu sunt iubirea cea fără de margini, că Mă uit înapoi şi văd lupta celor din afara poporului Meu cât s-au luptat să-l scoată pe acest copil din mănăstirea Mea, şi ziceau să înveţe carte şi să nu stea închis între ziduri. Câtă răutate se pornise înspre voi şi de la părinţii voştri cei după trup şi de la naşi şi de la arhierei şi de la preoţi şi de la oamenii luminaţi ai lumii, şi v-am spus să strângeţi toată mărturia despre această necredinţă care venea din cei necredincioşi ca să lovească în voi. Şi l-aţi luat din mănăstire ca să liniştiţi pe cei ce se răzvrăteau împotriva lucrării cuvântului Meu care vine pe pământ pentru voi. L-aţi luat ca să liniştiţi războiul şi l-aţi dat la şcoală, şi copilul e copil şi alunecă uşor şi dă să se despartă de Dumnezeu. Dar Eu am avut iubire pentru voi şi pentru el şi nu l-am lăsat să apuce să Mă părăsească sau să se răzvrătească cu cei răzvrătiţi, că duhul lumii dădea să-i păteze inima şi mintea, şi el era mic şi nu cunoştea puterea răului. Dar voi, tată, să nu fiţi trişti, ci să fiţi creştini desăvârşiţi, că Eu sunt iubirea cea fără de margini.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 24 august 1997)

Dacă până acum Zidarii erau împărţiţi cu grija, adică erau adânc preocupaţi atât de soarta fiului lor Simeon, cât şi de felul greu şi complicat de a obţine banii necesari întreţinerii celor din “mânăstire”, de acum încolo ei puteau, în sfârşit, răsufla uşuraţi: de grija copilului au scăpat; singura lor grijă a mai rămas “grija de poporul pucios”, adică procurarea de bani şi de mâncare şi de haine şi de produse consumabile şi de materiale construcţii pentru liderii pucioşi şi pentru adepţii lor. De aceea, sunt îndemnaţi să nu mai fie trişti, ci să se bucure că au fost "ajutaţi" să scape de grija lui Simion şi şi să fie fericiţi că pot fi acum complet disponibili şi de folos numai şi numai “fraţilor” lor de la Pucioasa:

“Grija voastră am luat-o Eu, şi pe voi v-am ajutat să puteţi să aveţi grijă de poporul Meu şi de răspândirea împărăţiei cuvântului Meu. Fiţi binevestitori şi nu cârtiţi pentru judecăţile Mele cele bune, că decât să aibă parte oamenii lumii de ce este al Meu, mai bine-l iau cu Mine pe cel pe care-l iubesc. […] Iată, am venit să vă mângâi şi să vă spun să nu fiţi trişti. Eu sunt un Dumnezeu bun, şi Mă îndur de cine voiesc Eu să Mă îndur, şi n-am voit să fie înghiţit de duhul lumii ceea ce este al vostru. Mare judecată de la necredincioşi se stârnise împotriva lucrării Mele pentru acest copil pe care voi aţi voit să Mi-l daţi Mie. Dar cei necredincioşi n-au voit, şi v-au hulit şi pe voi şi pe Mine, iar Eu am privit şi M-am ridicat să biruiesc, ca să fie al Meu acest copil şi nu al lumii de azi care iubeşte fărădelegea şi depărtarea de Dumnezeu. Fiţi treji, fiţi liniştiţi, tată, fiţi mângâiaţi de Duhul Meu Cel Sfânt şi preţuiţi lucrarea cuvântului Meu şi grădiniţa Mea de fii în care Eu cobor cuvânt peste pământ ca să fac mântuire peste oameni, căci Eu sunt iubirea cea fără de margini, fiilor.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 24 august 1997)

Marian şi Victoria Zidaru au continuat să vină periodic la “mânăstire” ca să se spovedească, să participe la slujbele ţinute de Iliuţă în “Templu”, sau să organizeze pentru Mihaela vestitele “Festivaluri pucioşeşti ale creştinătăţii româneşti”. Conflictul dintre Zidari şi Mihaela Tărcuţă a evoluat lent, dar implacabil, căpătând conotaţii maligne şi explodând într-o bună zi printr-o ruptură violentă şi definitivă. Fără suflul şi dăruirea Zidarilor (şi mai ales, fără dăruirea lor pecuniară), nici “Festivalurile” pucioşeşti n-au mai fost organizate de câţiva ani buni încoace.

După trecerea a mai mulţi ani, Zidarii şi-au dat seama că fuseseră înşelaţi cu “iubirea cea fără de margini” a mogulilor pucioşi, şi că ar fi putut măcar să aibă un alt copil în locul lui Simeon, dacă nu i-ar fi ascultat pe mistificatorii lideri pucioşi care-şi inoculau supuşii cu teorii savante, dar profund mincinoase şi eretice, despre căsătorie şi despre “roadele ei blestemate”; dar acum era deja prea târziu.