Părintele Adrian a vorbit tot timpul în
șoaptă, și am simțit că era firesc în apropierea lucrurilor sfinte. Ținându-și mâna pe
inimă, mi-a vorbit despre pacea lăuntrică, lucrarea lăuntrică, liniște și tăcere. Mi-era
teamă să nu uit lucruri importante din pricina emoției dar nu îndrăzneam să-l întrerup,
căci parcă vorbea numai cu sine, uitându-se la icoane. Și îndată am înțeles dulceața
suferinței pe care Hristos nu o lua de la noi. Contrar celor ce gândisem mai înainte,
această durere zguduitoare este esențială pentru a păstra duhul de sfințenie.
Iuțeala minții mele s-a potolit, s-a oprit în concentrarea pătrunsă de rugăciune.
Am simțit îndată în mine sentimentul de responsabilitate pentru fiecare cuvânt, gând sau
simțire: o atenționare că acestea poate strica, urâți sau chiar șterge curgerea acestei trăiri
dumnezeiești. Tocmai durerea acestei conștientizări este dulceață, ca și în Acatistul în
care Hristos este numit ‘Preadulcele Iisus’. Frica pentru păcate este deosebită – ‘frică
fără de frică’ curajoasă, vitează de a nu pierde această minunată viziune însuflețitoare a
minții de ‘a se afla înaintea lui Dumnezeu’ – ca și cum firul acestei linii melodioase s-ar
putea frânge în oricare clipă prin nepurtarea de grijă pentru paza simțurilor, lăsându-le
în voia lor prin întunericul fără de Dumnezeu al acestei lumi căzute.”
Părintele Adrian a subliniat nevoia de a agonisi liniștea lăuntrică atât prin curăția
cât și prin frângerea inimii. El îi simțise roadele, atunci când îl văzuse pe Bătrînul
Nectarie scăldat în „Lumina Lină” nepământească a Dumnezeirii necreate. Dar pentru
el, această liniște nu însemna nepăsare. Bătrânul Nectarie l-a învățat că ortodoxia este
viață, o putere apostolică vie.
Cu un prilej, l-a luat pe Gleb în biserica mănăstirii și l-a apucat de mână. Gleb a
simțit fierbințeala mâinii Părintelui Adrian și și-a dat seama că ardea de însuflețire când
a arătat spre frescele de pe perete, care înfățișau sfinții în rai. Când au ieșit afară, cerul
strălucea de stele. Părintele Adrian l-a întrebat: „De ce ne-a răspândit Dumnezeu ca pe
val pe marea întindere a pământului American? De ce am fost împrăștiați ca stelele,
printre oamenii buni din America? Nu putem să creăm din nou aici felul de viață din
Sfânta noastră Rusie, ca o mărturie a adevăratului creștinism pentru lume - înainte de a
veni sfârșitul?” Mânăstirea Părintelui Adrian împreună cu comunitatea mirenilor care se
grupase în jurul lui, era încercarea lui de a da viață unui rai ortodox în America, o
transplantare a vechiului fel de viață ortodoxă într-un pământ iubitor de libertate, de a
aduce aici liniștea pierdută. Aceste idei apostolice îi erau cu totul noi lui Gleb, Părintele
Adrian îi descrisese orizonturi noi cu adevărat.
…..
Când l-a cunoscut pe Eugene, Gleb absolvise seminarul. Cea mai aprinsă dorință
a sa, era să facă ceva cu imensa moștenire duhovnicească pe care o primise; dar, ca și
Eugene, trebuia să i se deschidă calea. Pe moment, aplecările sale călugărești erau
potolite de mama lui, care îi spusese că îl blestemă, dacă se face călugăr. Sub înrâurirea
Părintelui Adrian, gândurile sale s-au îndrepat firesc spre o misiune de evanghelizare, cu
scopul de a lumina America cu creștinismul ortodox. Și-a găsit și un model pentru
această lucrare, în persoana Cuviosului Gherman de Alaska, care pe lângă faptul că
fusese călugăr cu viață sfântă, a fost și unul dintre primii misionari ai Americii. Dar, mai
mult decât un model, el vedea în Cuviosul Gherman de Alaska (deși atunci nu era
canonizat) un mijlocitor ceresc înaintea lui Dumnezeu, unul căruia i se putea ruga ca să
primească un semn pentru calea pe care trebuia să o urmeze în viață.
Cuviosul Gherman venise în Alaska din Mânăstirea Valaam din nordul Rusiei,
în 1794. În îndepărtata insulă Spruce, a petrecut într-o strânsă legătură cu Dumnezeu în
liniștea pădurii, a propovăduit Evanghelia băștinașilor aleuți, a purtat de grijă de orfani
iar în 1836 a plecat la Domnul. Gleb citise pentru prima oară viața Cuviosului Gherman,
care se publicase la Valaam în 1894, într-o zi de primăvară, spre sfârșitul ultimul an de
seminar. „Am fost mișcat adânc”, își amintește el „că exista un asemenea sfânt și că era
înmormântat pe acel continent pe care mă aflam și eu! Pot cu adevărat să merg până
acolo, la acest Sfânt din Sfânta noastră Rusie – aici în America! Pot să încerc să merg la
el și să încep, să mă rog lui pentru toate câte îmi erau de folos. Este cea mai sfântă
bucățică de sfințenie de pe acest continent! Și mă poate ajuta, îmi poate rândui viața ...
și îmi poate arăta de la Dumnezeu ce trebuie să fac. Dar nu trebuie să mă duc acolo ca
turist, ci să rabd lipsa banilor ....
Eram uimit la gândul că în America se află o bucățică din Sfânta Rusie. Ideea de
a transplanta Sfânta Rusie pe pământul american – lucru pe care Părintele Adrian îl
făcea cu atâta conștiinciozitate în New York, și despre care mi-a vorbit cu atâta pasiune
în acea minunată noapte înstelată – îmi umpluse sufletul. O, Doamne! O insulă ‘pustie’
în Alaska! Un trup nestricat de moarte al unui sfânt! Să traversezi toată această întinsă
Americă și apoi să mergi spre Alaska, atât de aproape de Rusia în suferință – fără bani,
potrivit Evagheliei! Și peste toate astea, să primești de la el, de la un sfânt, un răspuns
așa cum l-ai fi primit în Rusia! Ce idee năstrușnică, însuflețitoare. Eram hotărît s-o pun
întru lucrare!
M-am întors la mânăstire, am intrat în chilia Părintelui Vladimir, și am început:
‘Să nu ziceți c-am înnebunit când veți auzi ce vreau să vă spun; ascultați-mă în liniște.
Am hotărât ce voi face când voi termina școala. Voi merge, fără nici un ban, să-l rog pe
Cuviosul Gherman de Alaska să mă ajute să-mi pun viața în rânduială! Să nu râdeți!’
‘Asta nu-i nebunie’, mi-a răspuns Părintele Vladimir, privindu-mă foarte serios.
‘Strămoșii tăi, (amintea întotdeauna de ei, căci tatăl meu era din Pskov și socotea că era
mare lucru) își agoniseau mântuirea în chipul acesta! Asta înseamnă să faci un pelerinaj
la sfinții călugări, care viețuiau asemenea lui Adam înainte de păcat. Nu, nu este deloc
nebunește sau nepotrivit! Este o idee mare, Dumnezeu te trimite! Ia aminte, înainte de a-ți da seama, vei avea prilejul să pornești pe cale. Numai, să te întorci aici din pelerinaj.’
Și m-a blagoslovit cu dragoste.
Eram uimit, dar l-am crezut că totul fusese de la Dumnezeu, lucru care s-a
adeverit. Mi-a spus că pe insulă trăia un bătrân pustnic rus, Arhimandritul Gherasim, cu
care se afla în corespondență. I-am scris Părintelui Gherasim, care m-a chemat în vara
aceea. Nu știam cum să ajung acolo. Mi-a venit ideea să țin niște conferințe pe drum,
însoțite de diapozitive, cu vizitări de biserici ortodoxe și recrutare de seminariști.
__________________
Doamne ajuta!
|