Parintele Arsenie Boca ne invata:
“Cu trecerea de vreme, satana s-a mai iscusit in rele. Pe cine poate sa-l intoarca impotriva lui Dumnezeu, o face, ranjind bucuros; pe cine iubeste pe Dumnezeu, dar calatoreste fara sfat si intrebare, il invata si el sa iubeasca pe Dumnezeu, si-l lauda ca bine face, fara sa priceapa acestia ca au cazut la lauda straina si ca in credinta lor s-a incalcit un fir subtire de putere vrajmasa. (…)
Deci nu-i de mirare ca-i da in robia inselatorului de minte, ca sa-i chinuiasca. Cate unii mai aprinsi la minte, fie de la fire, fie de la boli, neavand cercarea dreptei socoteli, scancesc in inima lor dupa daruri mai presus de fire, imbulziti de iubirea de sine. Avand iubirea fara minte, pe care ar vrea sa o cinsteasca cu daruri mai presus de fire, Dumnezeu ingaduie duhului rau sa-i amageasca desavarsit (II Tesaloniceni 2, 11), ca pe unii ce indraznesc sa se apropie de Dumnezeu, necurati la inima. De aceea, pentru indrazneala, ii da pe seama vicleanului sa-i pedepseasca. Astfel, cand atarna de la Dumnezeu o atare pedeapsa peste oarecare, il cerceteaza satana, luand chipul mincinos al lui Hristos, si graindu-i cu mare blandete ii tranteste o lauda, cu care-l castiga fulgerator, si poate pentru totdeauna, ca pe unul ce, pe calea cea stramta si cu chinuri ce duce la Imparatie, umbla dupa “placeri duhovnicesti”. Iata-l cu momeala pe gat. De acum, dupa oarecare scoala a ratacirii, cand increderea ii va fi castigata desavarsit si-i va fi intarita prin potriviri de semne prevestite, ajunge increzut in sine si in hristosul lui, incat si moarte de om e in stare sa faca, intemeindu-se pe Scriptura.
Iata cum, “puiul de drac” al iubirii de sine, facandu-se barbat si ajutat prin vedenii mincinoase de tatal sau, tatal minciunii, stramba mintea bietului om, incat i se va parea pacatul virtute dumnezeiasca. Ba inca, omorand pe cei ce nu cred ca el, i se va parea ca face slujba lui “dumnezeu” (dumnezeul care l-a inselat pe el) (Numeri 25, 7-13).
Cand stai de vorba cu cate unii din acestia, te uimeste convingerea si siguranta lui, uneori si legatura cu judecata a cuvintelor lui, si nu poti prinde repede ca stai de vorba cu un inselat si sarit din minte. Asta, pana nu-i afli prima spartura a mintii, de la care apoi toate mestesugirile vicleanului sa-si de-a arama pe fata. Trebuie sa-i prinzi momeala pe care a inghitit-o si care, de cele mai multe ori, e caderea la lauda, cu care tatal minciunii si-a mangaiat pruncul iubirii de sine, pe care l-a clocit cu atat osardie cel amagit de minte.
Si nu e mare mirarea, caci zice un filosof: e destul sa primesti in minte o singura prejudecata, ca apoi sa nu fie prapastenie la care sa nu ajungi in chipul cel mai logic posibil cu putinta. De aceea Biserica insira printre pacatele mintii si prejudecatile. (…)
Cu ingaduirea lui Dumnezeu, satana ii cerne si ii culege pe toti cei ce umbla in lumea aceasta dupa placeri, chiar duhovnicesti, daca ii prinde ca inca nu s-au lepadat desavarsit de iubirea de sine si de orice spurcaciune a vietii, dupa atata si atata propovaduire a Bisericii. Ca patimile acestea ii fac pe oameni sa cada loviti de sagetile laudei si sa se trezeasca cu mintea inselata si sarita de la locul ei (din socoteala smereniei).
Ca iata, pe cei ce nu aveau curatia vietii, lingaii de la curtea regelui Ahab, i-a dat inselaciunii desavarsite a duhului minciunii, si sfatul lor este ispita regelui iubitor de slava desarta, ispita in care trebuia sa cada si regele, ascultatorul lor, pentru pacatele sale. Ca si inselatii aceia, care l-au palmuit pe adevaratul prooroc al lui Dumnezeu, asa si proorocii mincinosi din zilele noastre sunt de o indrazneala nemaipomenita si palmuiesc smerenia, dandu-se pe sine de ceva mare (…)
Pe semnele urmatoare se pot cunoaste ca nu mai sunt intregi la minte:
1. Se dau pe sine de ceva mare, cum s-au dat de altfel toti ereticii (ratacitii) vremurilor, pe care insa i-a afurisit Biserica prin Sfintele Soboare.
2. Cad la lauda, avand o smerenie mincinoasa.
3. Se tin pe sine mai presus de Scriptura (unul chiar mi-a rupt-o), mai presus de Biserica si Sfinti.
4. Mor dupa a fi ascultati si crezuti de oameni.
5. Fierb de manie cand nu sunt luati in serios.
6. Adesea au “graire in duh”, cu “duhul” care-i poarta si-i invata.
7. Nu vor, nici in ruptul capului, sa-si controleze prin preoti cele auzite de la “duhul” lor.
8. Cate unii, cu toate acestea, arata o evlavie neobisnuita: marturisind pe Hristos, pe Maica Domnului, facandu-si Sfanta Cruce, batand matanii, sarutand icoanele, ba si Sfanta Impartasanie luand si jurandu-se ca-s oamenii lui Dumnezeu, iar ei sunt inselati.
9. Fac pe proorocii si imprastie spaima in oameni. Multe proorocii li se implinesc, dar multe nu. Asta atarna de puterea de stravederea a ‘duhului’ care le spune ce le spune, ca unul ce n-are invelitoarea trupului si de aceea prinde cu oarecare vreme inainte cele ce le apropie Dumnezeu de oameni. Dar asta nu e proorocie.
10. In numele “dumnezeului” lor sunt in stare sa omoare om, intemeindu-se pe Scriptura, ca si Avraam a fost in stare de o atare ascultare, iar Fineas a si facut aceasta, si i-a socotit acestuia ravna pentru Dumnezeul sau (Numeri 25, 7-13). Cu amagirea ascultarii pana la uciderea de om, a incercat vrajmasul pe multi, in toate vremurile, chiar si pe pustnici daramite pe oamenii lumii. Prin urmare, fiind asa de saritori cu ascultarea si credinta la povetele “duhului lor” pe care-l cred ca e Hristos, (si nu e), sunt intr-adevar o adevarata primejdie printre oameni; teroristi (pentru cei slab credinciosi).
11. Sar de la un lucru la altul si leaga lucrurile fara nici o legatura. Talcuiesc gresit, stramba adevarul si se propovaduiesc din Scripturi mai mult pe ei insisi decat pe Dumnezeu, mergand grabit spre cea mai de pe urma sfaramare si sarire a mintii.
12. In preajma lor simti tulburare si primejdie, caci multi dintre ei au fost pe la casa de nebuni, sau vor trebui sa se duca.