[mariamargareta]

281. Spiritismul se exacerbează din nou la “Noul Ierusalim”- Pucioasa (II)


Duhul care ia numele de “Mihail, Arhanghelul”, subliniază că şi cei care vin ocazional la Pucioasa trebuie să se înveţe cu ideea că aici ei au nişte căpetenii care “cârmuiesc masa de cuvânt în numele lui Dumnezeu”, (cu alte cuvinte, chiar ei sunt autorii predicilor pucioşeşti intitulate “Cuvântul” de la Pucioasa) Apoi duhul dă cuvântul altui duh, care se prezintă a fi “duhul Verginicăi”, moartă în 1980:

“— […] O, să înveţe cei ce vin să se facă popor al Tău pentru venirea Ta, să înveţe de la îngeri, căci îngerii au căpetenii şi sunt ei slava Ta! O, iată câtă sărbătoare de cuvânt, iar eu cârmuiesc în numele Tău masa de cuvânt din ziua aceasta a îngerilor şi văd pe trâmbiţa Ta Verginica venită la popor, cu scump popor la masa Ta de cuvânt în mijlocul poporului Tău cel de pe pământ acum. Ea a venit, iar eu am privit şi am aşezat în ordine tot lucrul cuvântului de azi.
O, sună tu, trâmbiţă a Domnului, şi dă acum rând cetei tale! Amin.”(citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa din 21 noiembrie 2010)

“Duhul Verginicăi” anunţă la rândul lui un alt duh pregătit să ia cuvântul în Grădina Întâlnirii, şi anume duhul lui Dănciucă Gheorghe, zis şi nea’Mişu, cu numele conspirativ “păstorul Daniel”, de la care moarte se împlineşte un an şi care acum este răsplătit cu aşazarea lui în “ceata sfinţilor”:

“— O, binecuvântat eşti, Doamne, că ai ales dintre oameni rugători Ţie pe pământ şi în cer pentru împlinirile Tale, prin cuvânt proorocesc rostite şi pregătite ca să fie, iar eu am cu mine de mânuţă la masa de azi a îngerilor, am pe păstorul Daniel, că multă vreme a păstorit el spre Tine turma care s-a ridicat din cuvântul Tău cel de azi! Acum un an eu, trâmbiţa Ta, am venit cu îngerul Tău şi l-am adus înaintea Ta, ca să-l aşezi pe el între sfinţii Tăi rugători,[…] O, hai, păstorule Daniel, ia-ţi glasul cel păstrat în cer când Domnul ţi l-a luat mai din vreme şi hai să cuvintezi poporului de ieri şi de azi, căci cine păstoreşte cu credinţă şi cu nădejde pentru Domnul turma lui, acela nu moare niciodată, şi moare numai cel ce vrea să moară. S-a scurs un an de când ne-am întâlnit între cei din cer, şi vreau acum să împlinim grăire mare peste poporul acestui cuvânt.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa din 21 noiembrie 2010)

Cuvintele “… ia-ţi glasul cel păstrat în cer când Domnul ţi l-a luat mai din vreme…” trebuie înţelese în contextul lor istoric. "Păstorul Daniel" a fost în ultimii săi ani mut, deoarece i-au fost extirpate de medici coardele vocale, în urma unui cancer în gât. Pe vremea când nea’Mişu încă mai trăia, Mihaela povestea că nea’Mişu n-a ascultat de ea, atunci când l-ar fi sfătuit să nu se ducă la operaţie, şi de aceea a rămas el fără glas (dar a mai trăit ani buni după aceea, ceea ce nu se ştie dacă ar fi putut dacă nu se opera) Aşadar, nu Domnul i-a luat glasul lui nea’Mişu, ci chirurgul i l-a luat, cu asentimentul său.

Acum , după moarte, “păstorul Daniel” este considerat de liderii pucioşi” un sfânt”, un “martor credincios al lui Dumnezeu, iar cei care îi ascultă cuvintele atribuite duhului lui (şi nu glasul, căci glasul este al lui Nicuşor, care citeşte textul aşternut pe hârtie) trebuie să o facă plini de credinţă şi de înţelepciune:

“O, frumoasă este grăirea între cei din cer, şi mare să fie credinţa şi înţelepciunea celor ce ascultă acum pe păstorul Daniel, pe martorul cel credincios al lui Dumnezeu-Cuvântul pe pământ, Domnul, Care vine şi grăieşte acum în mijlocul unui popor credincios pe vatra neamului român.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa din 21 noiembrie 2010)

Nu acelaşi îndemn avea Mihaela pentru adepţii pucioşi pe vremea când nea’Mişu trăia încă. Ultimii ani buni ai vieţii lui au însemnat o marginalizare forţată şi o constantă vorbire de rău a celor doi “păstori” din partea Mihaelei, atunci când venea vorba despre acţiunile, iniţiativele şi mai ales firea “păstorilor Verginicăi”. Pe deasupra, învăţăturile eretice pe care le aducea Mihaela şi tendinţa ei tot mai evidentă spre separtism de Biserica Ortodoxă Română n-au fost deloc pe placul păstorilor. Prin 1981, după moartea Verginicăi, Mihaela încerca să se afirme ca “sol” al lui Dumnezeu, cu inovaţii din ce în ce mai năstruşnice. Una din veştile aduse de ea “poporului” era aceea că “nimeni nu trebuie să mai mănâce carne, căci aşa este de la Dumnezeu!” Expresia “aşa este de la Dumnezeu” era tipică Mihaelei, care o folosea pe atunci ca un fel de tabu, şi nimeni nu avea curajul să o comenteze sau să-i cerceteze originea sau autenticitatea. De aceea, acest îndemn al Mihaelei a fost luat ca atare, dar a stârnit mare tulburare printre “creştinii Verginicăi”, care ştiau că Verginica a mâcat toată viaţa carne (exceptând posturile, pe care ea le ţinea cu stricteţe). Această fierbere a ţinut până ce nea’Mişu (”păstorul Daniel”) a “luat taurul de coarne”. În Vinerea Paştilor, el a mers la creştinii din “popor”, trecând din casă în casă şi îndemnându-i ca de Paşti să mănânce carne: “Mâncaţi carne! Mâncaţi carne! Ce v-a zis Mihaela nu este de la Dumnezeu, ci este de la Diavolul!”

Mihaela n-a suportat afrontul. "Păstorii" nea’Mişu şi nea’Cristea, prin opoziţia lor făţişă la afirmarea “moldovencei” ca proorociţă autentică, deveniseră principalele obstacole în calea ascensiunii ei la conducerea sectei. Cu prima ocazie, Mihaela s-a răzbunat crunt. Pretinzând că ea este “Arhanghelul Mihail” din capitolul 12 al Apocalipsei, care a pornit război în cer cu balaurul, începând cu judecata “poporului” Verginicăi, l-a luat pe nea’Cristea şi l-a aşezat în mijlocul creştinilor pucioşi şi l-a făcut “Balaur” şi “Antihrist” şi “Satana”, iar nea’Cristea s-a supus perplex, ca un mieluşel hipnotizat la vederea cuţitului. Apoi, Mihaela l-a luat pe nea’Mişu şi, ca semn al reconcilierii lor, i-a pus pe cap o coroană de flori şi l-a făcut “regele David”. Nimeni n-a schiţat vreun gest de împotrivire, atât de sigură pe sine şi de convingătoare a fost pantomima Mihaelei. Din acest moment, nea’ Mişu a virat brusc în favoarea susţinerii formale a Mihaelei, iar nea’Cristea a fost împins în mod deliberat într-un definitiv con de umbră, nemaifiind de atunci antrenat în nici o “acţiune” pucioşească.
După această manevră dibace, Mihaela s-a mai folosit câţiva ani de nea’Mişu în acţiuni mărunte, apoi, când s-a instalat temeinic în fruntea bucatelor l-a trecut şi pe acesta pe linie moartă. Nu însă fără a reaminti celor ce o ascultau, cu orice prilej favorabil, “cât de mult rău i-au făcut ei păstorii, în special nea’Mişu”.

Tocmai de aceea surpinde acum faptul că “păstorul Daniel” este “scos de la naftalină” şi folosit de duhurile care pretind că el a făcut numai bine în “popor” şi că a fost mâna dreaptă a Mihaelei, pe vremea când el încă mai trăia, şi că “s-a dat cu totul ascultării” de Mihaela şi de cuvântul ei:

“— […] M-am dat cu totul ascultării de acest cuvânt, iar râvna aceasta am dorit-o mereu în toţi cei care au aflat izvorul lui Dumnezeu-Cuvântul, şi din pricina acestei suferinţe pline de aşteptare şi de răbdare am stăruit şi cu blândeţe, şi cu dojană peste cei greoi la mers şi la putere pentru cele cereşti, cerute de Domnul de la acest popor.”(citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa din 21 noiembrie 2010)

Duhul lui nea’ Mişu foloseşte exact terminologia Mihaelei şi vizează exact obiectivele ei: adversarii Mihaelei “n-au stat frumos la crescut”, ca să crească mici prin cuvântul ei; n-au suferit dojana; n-au primit peste ei sfatul cel bun al “căpeteniei”; au căutat să aşeze peste ei bunătatea şi binele şi frumosul, în loc să alege după contrariile lor, ca acestea să-l pregătească pentru cer şi nu acelea; a voit să primească daruri din cer, în loc să fugă de ele, pentru că nu le merită:

“N-au stat frumos la crescut cei ce se năşteau în credinţă prin acest cuvânt. N-au stat mici, ci s-au mâniat pentru orice trezire, pe care dădeam mereu să le-o fac. Văd acum în cer, şi din cer văd cât de mult pierd cei ce nu caută dojana peste viaţa lor, şi mă doare în cer pentru tot ce n-am putut pentru viaţa fiilor acestui popor. Cei ce se nasc şi se vor mai naşte pentru Domnul prin acest cuvânt, să primească sfatul cel bun de a nu căuta bunătate pentru ei, ci altceva să caute ei, căci bunătatea nu-l poate pregăti pe om pentru cer, de vreme ce el, atât de semeţ cum este, dă să aştepte pentru el daruri, pe care nu le merită şi pe care nu e bine să şi le dorească, ci e bine să stea în oştire cu căpetenie peste ea şi în umilinţă fără margini să stea […]”(citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa din 21 noiembrie 2010)