[ALEXANDRU ANASTASIU]

Întorcându-ne la vedenia Sfântului Serafim, se poate vedea că a avut următoarele trăsături:
1. SIMPLITATE;
2. POCĂINŢĂ;
3. SMERENIE;
4. O VEDENIE NEOBIŞNUITĂ, DINCOLO DE CELE SIMŢITE ŞI RAŢIONALE;
5. ÎNĂLŢARE SAU CUTREMURARE DUHOVNICEASCĂ.
Accentuând acest din urmă aspect, Sf. Isaac, pomenit mai sus, explică: “…ivirea unei vedenii mai presus de conştiinţă, dăruită de Puterea de Sus, este primită de suflet – în el netrupeşte, dintr-odată şi pe neaşteptate; este descoperită şi arătată dinlăuntru pentru că, după cuvintele lui Hristos, “împărăţia cerurilor înlăuntrul vostru este ” – Această vedere înlăuntrul icoanei, întipărită în mintea ascunsă (mintea cea de sus) se arată pe sine fără nici un gând despre ea.” [18]
Din cele de mai sus, dacă e să facem o comparaţie între cele două vedenii şi între ce au trăit Francisc şi Sf. Serafim prin acestea, găsim o mare deosebire între mistica celor doi. Mistica Sfântului Serafim apare ca o înălţare cu totul duhovnicească, ceva dăruit nevoitorului, asemenea unui dar al unei vedenii duhovniceşti, ca o luminare de sus a minţii sale, [19] în timp ce trăirea spirituală a lui Francisc este o mistică născută din voia sa şi întunecată evident de propria închipuire şi propriile simţiri.
O altă deosebire între cei doi este relaţia diferită pe care şi-o exprimă faţă de Hristos. Spre deosebire de Sf. Serafim, care trăieşte puterea duhovnicească a lui Hristos în inima sa şi îl primeşte pe Hristos în inimă, Francisc primeşte în închipuirea sa simţiri îndeosebi din viaţa pământească a lui Hristos. Francisc intră în aspectul exterior al patimilor lui Hristos. Această trăire a venit la el la Monte La Verna ca din afară.
În acelaşi timp cu dorinţa lui foarte puternică de a trăi patimile lui Hristos, există şi hotărârea sa de a imita şi alte aspecte pământeşti ale vieţii lui Iisus. Nu numai ca şi-a trimis proprii “apostoli” în diferite părţi ale pământului ca să propovăduiască, dându-le aceleaşi porunci pe care le-a dat Mântuitorul apostolilor Săi, [20] dar chiar a închipuit înaintea ucenicilor săi, nu cu mult înainte de moartea sa, însăşi Cina cea de Taină. “A refăcut”, scrie biograful său, “acea masă sfântă pe care Domnul a servit-o cu ucenicii Săi pentru ultima oară.” [21] Această faptă nu poate fi îndreptăţită de viaţa sa spirituală, oricât de de aspră a fost nevoinţa lui sau oricâte virtuţi ar fi lucrat. Este cel mai limpede semn, din punct de vedere ortodox, al severităţii căderii sale în înşelare duhovnicească.
Înainte de a merge mai departe, trebuie să arătăm pe scurt ce înseamnă această stare numită PLANI. În termeni generali, potrivit Mitropolitului Antonie Hrapovitki, PLANI (PRELEST, în limba rusă) [înselarea sau rătăcirea, în limbajul ascetic românesc, n.tr.] apare de obicei atunci când diavolul îl amăgeşte pe un om, făcându-l să creadă că a primit vedenii dumnezeieşti (sau alte daruri ale Harului). Apoi cel viclean îi întunecă mereu mintea, încredinţându-l de închipuita sa sfinţenie, şi îi făgăduieşte puterea de a lucra minuni. Cel viclean îl poartă pe un astfel de nevoitor în vârf de munte sau pe acoperişul unei biserici, şi îi arată un car de foc sau un alt lucru minunat care să-l ducă în ceruri. Cel înşelat păşeşte înainte (primind închipuirea) şi se prăvăleşte în hău, fiind sortit pierii fără de pocăinţă. [22]
Ceea ce reiese din această scurtă prezentare a ÎNŞELĂRII este faptul că omul care trăieşte astfel de lucruri cade de regulă într-o formă de mândrie, de obicei slavă deşartă, de unde şi închipuirea că a ajuns la o aşa înălţime încât crede că nu mai trebuie să vegheze asupra primejdiei păcatului sau a hulei împotriva lui Dumnezeu. Cu adevărat, acesta este un păcat drăcesc şi, prin definiţie, cel mai greu de dat în vileag – de unde şi importanţa şi stăruinţei neîncetate a scrierilor duhovniceşti pe ascultarea şi smerenia în nevoinţă până în cea din urmă clipă a vieţii pământeşti.
Am arătat deja mai sus că vedenia lui Francisc cuprinde semne vădite ale înşelării duhovniceşti. Ceea ce rămâne este, aşadar, o descriere a lucrării şi faptelor lui Francisc, care arată măsura misticii sale. Prezentând câteva aspecte ale vieţii lui Francisc şi comparându-le cu aspecte din viaţa Sfântului Serafim din Sarov, vom putea trage o concluzie finală privind mistica acestor doi nevoitori. Trebuie arătat aici că evenimentele descrise reprezintă caracteristici generale ale celor doi.
Scrie în FIORETTI că odată Francisc nu a reuşit să ţină un post aşa cum se cuvenea, din pricina unei boli. Acest lucru l-a frământat într-atâta, încât s-a hotărât să se pocăiască şi să se pedepsească singur. Cronicarul scrie:
…A PORUNCIT OAMENILOR SĂ SE STRÂNGĂ PE O ULITĂ DIN ASSISI, PENTRU O PREDICĂ. CÂND A ÎNCHEIAT PREDICA, LE-A SPUS ACESTORA SĂ NU PLECE NICI UNUL, PÂNĂ CE NU SE VA ÎNTOARCE; S-A DUS ÎN CATEDRALĂ CU MULTI FRAŢI ŞI CU PETRU DIN CATANI, ŞI I-A SPUS LUI PETRU SĂ FACĂ CE-I VA ZICE, POTRIVIT VOTULUI ASCULTĂRII ŞI FĂRĂ ÎMPOTRIVIRE. ACESTA DIN URMĂ I-A RĂSPUNS CĂ NU POATE ŞI CĂ NU TREBUIE SĂ DOREASCĂ SAU SĂ FACĂ NIMIC ÎMPOTRIVA VOII LUI [A LUI FRANCISC]. ATUNCI FRANCISC ŞI-A DAT JOS HAINA ŞI I-A PORUNCIT LUI PETRU SĂ-I PUNĂ O FRÂNGHIE LA GÂT ŞI SĂ-L TRAGĂ AFARĂ, PE JUMĂTATE GOL, ÎNAINTEA MULŢIMII CĂREIA ÎI PREDICASE. FRANCISC I-A PORUNCIT UNUI ALT FRATE SĂ UMPLE O CUPĂ CU ŢĂRÂNĂ ŞI, URCÂNDU-SE ÎN LOCUL UNDE PREDICASE, SĂ-I VERSE ŢĂRÂNA PE CAP. ACESTA ÎNSĂ NU L-A ASCULTAT, FIINDCĂ ERA FOARTE TULBURAT DE AŞA PORUNCĂ. ÎNSĂ FRATELE PETRU A APUCAT FRÂNGHIA ŞI A ÎNCEPUT SĂ-L TRAGĂ PE FRANCISC DUPĂ EL, AŞA CUM ÎI PORUNCISE ACESTA. EL ÎNSUŞI PLÂNGEA CU AMAR ÎN TIMPUL ACESTA, IAR CEILALŢI FRAŢI ERAU SCĂLDAŢI ÎN LACRIMI DE MILĂ ŞI DURERE. CÂND FRANCISC A AJUNS ASTFEL, PE JUMĂTATE GOL, ÎNAINTEA MULŢIMII DIN LOCUL UNDE PREDICASE, LE-A SPUS: ‘VOI ŞI TOŢI CEI CE AŢI PĂRĂSIT LUMEA DUPĂ PILDA MEA ŞI URMAŢI CALEA VIEŢII FRAŢILOR, SPUNEŢI DESPRE MINE CĂ SUNT SFÂNT, DAR MĂ CĂIESC ÎNAINTEA DOMNULUI ŞI A VOASTRĂ PENTRU CĂ ÎN VREMEA BOLII MELE AM MÂNCAT CARNE ŞI MÂNCARE CU CARNE’. [23]
Desigur, păcatul lui Francisc nu era atât de mare încât să merite asemenea formă extremă de căinţă, dar aceasta era o trăsătură constantă a evlaviei lui Francisc. Se străduia să idealizeze orice lucru pe care era silit să-l facă; se străduia să idealizeze chiar şi lucrarea de nevoinţă a pocăinţei.
Idealizarea de către Francisc a faptelor creştine de nevointă se poate vedea şi din atitudinea lui atunci când făcea milostenie. Semnificativ este felul în care se purta Francisc cu cerşetorii. În ochii lui, aceştia erau nişte făpturi de o foarte înaltă ţinută, faţă de ceilalţi oameni. Potrivit învăţăturii mistice romano-catolice, un cerşetor este purtătorul unei misiuni sfinte, fiind icoana lui Hristos cel sărman şi pribeag. De aceea, prin învăţăturile sale, Francisc îşi silea ucenicii să cersească. [24]
În fine, înflăcărarea idealistă a lui Francisc se poate vedea şi din retrăirile de către el a patimilor pământesti ale lui Hristos. În biografia lui Francisc stă scris că ” îmbătat fiind de dragoste şi milă pentru Hristos, fericitul Francisc a luat odată de jos o bucată de lemn. Tinând-o cu mâna stângă, îşi freca dreapta de ea, asemenea unui arcuş pe o vioară, în timp ce murmura un cântec franţuzesc despre Domnul Iisus Hristos. Cântecul îl făcu să plângă de milă faţă de patimile lui Hristos şi, cu cele mai adânci suspine, căzu în meditaţie, privind în tăria cerului…” [25]
Nu este nici o îndoială, după cum şi biografii lui Francisc dovedesc în mod eufemistic, că acest important întemeietor al Ordinului Franciscanilor era foarte teatral în actele sale de pocăinţă, arătând destul de vădit că îi lipseşte şi cea mai elementară trezvie, necesară unei vieţi de nevoinţă ce caută dobândirea adevăratei smerenii. De fapt, ori de câte ori sunt prezentate în FIORETTImomentele de smerenie ale lui Francisc, acestora nu le lipseşte niciodată presupunerea că îi vorbeşte Dumnezeu, de pildă prin gura fratelui Leon, [26] sau faptul că se crede ales de Dumnezeu “să vadă în tot locul binele şi răul”, atunci când este cercetat de fratele Masseo pentru smerenia sa. [27] Este adevărat că Francisc îşi înfăţişează răutatea şi păcătoşenia, dar aceste mărturisiri sunt lipsite de păreri de rău sau de vreun alt semn că s-ar socoti nevrednic înaintea lui Dumnezeu. Deşi vorbea adesea despre smerenie şi le dădea franciscanilor învăţături în această privinţă, el însuşi s-a smerit în foarte putine momente din viaţa sa, desi aceste momente singulare au fost deosebite; însă, chiar şi aşa, a existat întotdeauna un element de exagerare şi de melodramă. Nimic nu poate fi mai lămuritor în această privintă decât propriile cuvinte către fratii de mănăstire. La un moment dat, le-a spus ucenicilor: “Nu văd la mine nici un păcat pentru care să nu fi făcut mărturisire şi pocăinţă. Căci Domnul, în mila Sa, mi-a dat darul de a vedea desluşit în rugăciune cu ce i-am greşit sau plăcut.” [28] Evident, aceste cuvinte sunt foarte departe de adevărata smerenie. Ele seamănă mai degrabă cu vorbirea omului mulţumit de sine (fariseul) care, în pildă, stătea în templu, în timp ce vameşul stătea umil într-un colţ, rugându-l pe Dumnezeu cu smerenie adevărată: “Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului”.
Va urma cu:
Atunci când punem alături faptele de “smerenie” ale lui Francisc cu lupta de o mie de zile a Sfântului Serafim de pe stâncă, vedem o mare deosebire.