[tricesimusquintus]

Ideea succesiunii apostolice (ce apare în jurul anului 250 d. Hr.) a consfinţit pentru totdeauna diferenţa dintre cler (slujitorii bisericeşti) şi laici (simpli credincioşi). Prin aceasta, clericii erau „de drept" superiori celorlalţi credincioşi, în contradicţie cu învăţătura Bibliei, care spune că toţi credincioşii sunt egali, diferenţa constând în faptul că unii au fost chemaţi să facă o slujire mai aparte (slujitor al Bisericii).

Există două dimensiuni ale succesiunii apostolice, una falsă şi una adevărată. Una identifică succesiunea apostolică cu ritualul punerii mâinilor şi cu presupusa continuitate neîntreruptă a acestei practici de la apostoli, dar minimalizând păstrarea neschimbată a învăţăturii apostolilor. Cealaltă identifică succesiunea apostolică cu păstrarea neschimbată a învăţăturii apostolice şi trece în plan secundar ritualul punerii mâinilor.

Falsa succesiune apostolică: Pe baza acestei false succesiuni s-a creat cel mai frecvent argument pe care Bisericile Ortodoxe şi Catolice îl aduc în sprijinul afirmaţiei că Bisericile protestante şi neoprotestante sunt schismatice şi nu fac parte din creştinismul instituit de apostoli din cauză că nu se găseşte aşa-zisa succesiune neîntreruptă a episcopilor cu unul dintre apostoli sau din anturajul apostolic. Teoria aceasta îşi arată însă punctele slabe atunci cînd se face apel la argumente raţionale, îndepărtându-se de la adevărul biblic revelat.

Această falsă succesiune rezolva două lucruri foarte importante pentru episcopi în special şi cler în general: în primul rînd, aceasta îi „valida" ca fiind superiori celorlalţi credincioşi. În al doilea rînd, aveau o justificare „legitimă", ba chiar „sfântă" de a persecuta bisericile locale care nu doreau să primească înnoirile tradiţiei bisericeşti, ci doreau să păstreze simplitatea creştinismului apostolic. Întocmirea listelor care să dovedească această falsă succesiune a determinat căutarea celor mai „credibile" variante posibile. Aproape de anul 250 d.Hr., slujitorii bisericeşti din Roma, în căutarea succesiunii lor apostolice au plecat de la încântătoarea idee pentru ei că apostolul Petru ar fi fondat biserica din Roma, iar după anul 400 d.Hr. a apărut şi ideea că ar fi fost primul episcop sau chiar papă. Demnă de credibilitate nu este însă ipoteza unor preoţi care s-au gândit ce avantaje le-ar aduce această variantă, ci însăşi mărturia apostolului Petru:

"Sfătuiesc pe prezbiterii (πρεσβυτέροuς) dintre voi, eu, care sunt un prezbiter ca şi ei (συμπρεσβύτερος - coleg prezbiter), un martor al patimilor lui Hristos..." (1 Petru 5,1).

El nu a folosit niciodată vreun alt titlu în afara celui de apostol şi serv al lui Isus Hristos, iar în acest text se numeşte generic prezbiter. Petru nu a fost nici fondatorul bisericii din Roma şi nici primul episcop sau papă. În realitate, nu există nicio dovadă istorică al acestei afirmaţii, care în cele din urmă se dovedeşte a fi un fals pe care s-a clădit întreaga idee de succesiune cu apostolul Petru aşezat în capul listei. Ba mai mult, această ipoteză vine în conflict cu învăţătura biblică, care spune că Petru a fost un apostol pentru evrei, în vreme ce Pavel a fost apostolul neevreilor. Potrivit acestui adevăr biblic, Petru nu avea cum să înfiinţeze biserica din Roma înainte de anul 40 d.Hr. Aceasta a fost mai degrabă înfiinţată de către evreii din Roma aflaţi în pelerinaj la Ierusalim cu ocazia sărbătorii Cincizecimii când a avut loc coborârea Duhului Sfânt, după întoarcerea lor acasă.

Falsa succesiune apostolică identificată cu „hirotonisirea" sau „punerea mâinilor" este una artificială. Potrivit învăţăturii biblice, acţiunea de punere
a mâinilor simboliza „identificarea" celui care-şi punea mâinile cu cel peste
care se puneau mâinile. Identificarea dintre două persoane poate fi: identificare în binecuvântare, identificare în slujire, parteneriat deosebit în lucrarea lui Dumnezeu sau transmiterea binecuvântării de la o persoană la alta. În timpul Vechiului Testament, prin punerea mâinilor o persoană primea daruri suplimentare atunci cînd avea de îndeplinit o anumită lucrare. Punerea mâinilor s-a menţinut şi în chemarea la lucrarea creştină. Conotaţia avea mai mult de-a face cu recunoaşterea chemării la o anumită lucrare spirituală şi nu cu un act mistic.