Atunci când punem alături faptele de “smerenie” ale lui Francisc cu lupta de o mie de zile a Sfântului Serafim de pe stâncă, vedem o mare deosebire. Acolo, luptându-se cu patimile, [29] Sf. Serafim striga cu cuvintele vameșului, iarăsi și iarăsi: ” Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului”. Nu este nimic exaltat aici, nici o înfățișare ostentativă. Sf. Serafim se referă, pur și simplu, la singurele lucruri care i-au mai rămas pentru a dobândi iertarea, adică A. RECUNOAȘTEREA PATIMILOR SALE; B. CĂINȚĂ PENTRU STAREA SA DUHOVNICEASCĂ REA; C. NEVOIA DE A BIRUI PATIMILE; D. CONȘTIENTIZAREA NEPUTINȚEI ȘI NEVREDNICIEI SALE DE A FACE SINGUR ACEASTA; E. CHEMAREA SINCERĂ ȘI ARZĂTOARE A MILEI DOMNULUI.
Chiar și în ultimii ani ai vieții, după ce Sf. Serafim a avut parte de multe experiențe duhovnicesti mai presus de fire precum și de o părtășie nemijlocită cu Dumnezeu, el nu a căzut niciodată în mulțumirea de sine sau în îngăduință față de sine. Se poate vedea aceasta din deja cunoscuta discuție cu N. Motovilov, [30] precum și din discuția cu monahul Ioan, atunci când aceștia au avut parte, prin Harul Domnului, de o lumină neobișnuită. Într-adevăr, Sf. Serafim nici nu a putut descrie mai apoi acea trăire luminoasă. De asemenea, se știe prea bine că Sf. Serafim primise deosebitul dar al înainte-vederii, ca și pe cel al prorociei. Inimile oamenilor care veneau la el i se arătau asemenea unei cărți deschise, dar niciodată nu și-a stricat aceste minunate daruri primite prin asumarea vreunei importanțe sau prin vreo îngăduință. Cuvintele și faptele sale (opuse celor ale lui Francisc din Assisi – acesta credea că și-a ispășit păcatele și că acum este bineplăcut lui Dumnezeu) sunt pe potriva învățăturilor nevoitorilor Filocalici, despre omul smerit. Iată cuvintele Sfântului Isaac Sirul:
CEI CU ADEVĂRAT CURAȚI CUGETĂ ÎNTOTDEAUNA ÎN INIMA LOR CĂ SUNT NEVREDNICI DE DUMNEZEU. ȘI CĂ SUNT CU ADEVĂRAT CURĂȚIȚI SE VEDE DIN FAPTUL CĂ SE VĂD PE SINE VREDNICI DE PLÂNS ȘI NEVREDNICI DE GRIJA LUI DUMNEZEU, ȘI MĂRTURISESC ACEASTA ÎNTR-ASCUNS ȘI PE FAȚĂ, ȘI FAC ACESTEA PRIN SFÂNTUL DUH, ASTFEL CĂ NU RĂMÂN FĂRĂ DE GRIJI ȘI NEVOINȚĂ, CARE LE SUNT DE FOLOS CÂT TIMP PETREC ÎN ACEASTĂ VIAȚĂ .[31]
Mișcările sufletești ale lui Francisc către smerenie, asemenea întâmplării descrise mai sus și care a avut loc în piața din Assisi, erau în general momente rare. De obicei smerenia lui apărea nu ca un sentiment, ci ca o recunoaștere rațională a slabelor lui puteri în comparație cu puterea dumnezeiască a lui Hristos. Aceasta se vede deslusit din vedenia pe care a avut-o pe Monte La Verna, când “două lumini deosebite” – după cum spune cronica – “s-au ivit înaintea lui Francisc: una în care l-a recunoscut pe Creator, iar cealaltă în care s-a recunoscut pe sine. Și în acea clipă, văzând acestea, el s-a rugat: Doamne! Ce sunt eu înaintea Ta? Ce însemnătate am eu, un vierme neînsemnat al pământului, sluga ta neînsemnată, pe lângă puterea Ta?” Prin această recunoaștere, Francisc, în acea clipă, era cufundat în contemplarea în care a zărit adâncimea nebănuită a milei dumnezeiești și prăpastia nimicniciei sale.
Inutil s-o mai spunem, această primă relatare a celor două lumini “deosebite” arată caracterul cognitiv al cererii sale adresate ulterior lui Dumnezeu – care, în esentă, reprezintă o comparație foarte îndrăzneață. Apare deci o contradicție gravă în relatare, care nu poate fi comparată în nici un fel cu lucidele relatări scripturistice sau patristice despre smerenie.
Smerenia Sfântului Serafim, așa cum am arătat, nu era o vedere rațională a păcatelor sale, ci o trăire profundă și statornică. În învățăturile sale, atât cele vorbite cât și cele scrise, nu se arată nicăieri că el se compara cu Dumnezeirea, trăgând astfel concluzii despre starea sa duhovnicească. El s-a preocupat neîncetat de o singură miscare sufletească: cea dată de nevrednicia sa, care duce la zdrobirea inimii. Theofan Zăvorâtul, un nevoitor rus din Biserica Ortodoxă, a vorbit astfel despre aceasta: “Domnul îl primeste doar pe omul care se apropie de El cu un simțământ al păcătoșeniei. Astfel, El respinge pe toți cei care se apropie de El cu un simțământ de curăție.” [32]
Dacă, în urma celor de mai sus, ar trebui să tragem acum o concluzie despre smerenia lui Francisc în temeiul învățăturilor ascetice pentru monahi privitoare la smerenie, din Filocalie, atunci misticul latin nu pare să fie o pildă de smerenie creștină. La gândul că îi bineplăcea lui Dumnezeu, el adăuga, în bună parte, și gândul curăției proprii. În cadrul acestui studiu ortodox asupra misticii lui Francisc, se poate spune acelasi lucru și despre cele relatate în romanul lui Lev Tolstoi, PĂRINTELE SERGHIE: “El [nevoitorul Serghie] se gândea că este asemenea unei lumânări și, cu cât se gândea mai mult la aceasta, cu atât mai mult simtea o slăbire, o preschimbare a luminii duhovnicești a adevărului într-însul.” [33]
Amintindu-ne de îndemnul Sfântului Nil, amintit mai sus, această tristă cercetare a roadelor duhovnicești ale ascetismului lui Francisc este un corolar; o înșelare premergătoare celei deosebit de grave pe care a avut-o pe Monte La Verna, unde a vestit că și el a devenit un mare luminător.
Astfel, gândul lui Francisc că și el era tot o “lumină”, că a primit darul de a ști cum să se facă bineplăcut lui Dumnezeu, este combătut de cuvintele părintelui vieții de nevointă, Antonie cel Mare, care învață că dacă omul nu are cea mai adâncă smerenie, o smerire din toată inima, din tot sufletul și trupul său, atunci nu va moșteni Împărăția lui Dumnezeu. [34] Aceste cuvinte ale Sfântului Antonie arată că numai smerenia adâncă poate scoate afară gândul viclean care duce la înălțarea de sine și la mulțumirea de sine. Numai această smerenie, pătrunzând în trupul și sângele nevoitorului, poate, potrivit duhului învățăturii nevoitorilor creștin ortodocsi, să-l mântuiască de legăturile pătimase ale cugetului mândru.
Smerenia este singura putere care poate lega mintea de jos cu mișcările ei pătimașe [35], făurind în sufletul omului acel pământ bun pentru creșterea nestânjenită a minții de sus [36] și ducând, apoi, prin Harul Domnului, la cea mai înaltă treaptă a vietii de nevoință – cunoașterea lui Dumnezeu. “Omul înțelept întru smerenie”, spune Sf. Isaac Sirul, “este izvorul tainelor veacului ce va să fie.” [37]
ÎNCHEIERE
Pricina de căpătâi care a nimicit viața ascetică a lui Francisc poate fi atribuită stării fundamentale a Bisericii romano-catolice, în care a crescut și a fost învățat acesta. Date fiind acele vremuri și starea Bisericii Romane în ansamblu, adevărata smerenie nu se putea ivi în sufletul oamenilor. “Vicarul lui Hristos pe pământ”, cu ale sale pretenții de autoritate duhovnicească și temporală, era un reprezentant al mândriei duhovnicești. Nu se poate închipui o mândrie mai mare decât gândul infailibilității (negreșelniciei) personale [38]. Această cădere nu putea să nu afecteze spiritualitatea lui Francisc și, în general, spiritualitatea romano-catolicilor. Asemenea Papei, și Francisc suferea de mândrie. Acest lucru se poate vedea din cuvântul său de despărțire către franciscani, atunci când a rostit: “Acum mă cheamă Dumnezeu, și vă iert pe toți, fraților, atât pe cei de aproape, cât și pe cei de departe, de toate greșelile și răutățile, și vă șterg păcatele atât cât îmi stă în putere”. [39]
Aceste cuvinte arată că pe patul de moarte, Francisc însuși se simțea destul de puternic ca să ierte păcatele, asemenea Papei. Se știe că iertarea păcatelor, în afara Tainei Spovedaniei și a Împărtășaniei, era un atribut exclusiv papal [40]. Asumarea de către Francisc a acestui prerogativ trebuie să se fi făcut pe temeiul credinței în sfințenia proprie.
Spre deosebire de el, nevoitorii sfintei Ortodoxii nu și-au îngăduit niciodată să-și atribuie dreptul de a ierta păcate. Toți au murit cu gândul proprii păcătoșenii și cu nădejdea că Dumnezeu, în mila Sa, le va ierta păcatele. Este de ajuns să ne amintim cuvintele marelui nevoitor din Thivaida veacului al cincilea, Sfântul Sisoe. Înconjurat de frații strânși lângă patul său de moarte, el părea să vorbească cu făpturi nevăzute, după cum spune cronica; frații l-au întrebat: “Părinte, spune-ne cu cine vorbești?” Sf. Sisoe a răspuns: “Sunt îngerii care au venit să mă ia, dar mă rog de ei să îmi mai lase răgaz de pocăință.” Atunci când frații, știind că Sisoe era desăvârșit în virtuți, au răspuns “Tu nu ai nevoie de pocăință, părinte”, Sfântul le-a zis: “Adevărat vă spun, nici nu stiu dacă am pus început pocăinței.” [41]
În sfârșit, așa cum am arătat mai sus, mistica lui Francisc din Assisi arată că acest mult-cinstit întemeietor al Ordinului Franciscanilor și-a trăit viața într-o înșelare crescândă, începând din clipa în care a auzit porunca de a înnoi biserica romano-catolică, în vedenia lui Hristos cel răstignit avută pe Monte La Verna, și până în ceasul morții sale. Oricât de uimitor le-ar putea părea unora, el a avut multe trăsături specifice lui Antihrist, care se va arăta și el feciorelnic, virtuos, foarte moral, plin de dragoste și milă, și care va fi privit ca sfânt (ba chiar ca Dumnezeu) de către cei care au înlocuit Sfânta Predanie a Bisericii cu un romantism carnal.
Lucrul trist este faptul că dobândirea unei adevărate legături duhovnicești cu Hristos nu a fost niciodată posibilă pentru Francisc, căci, aflându-se în afara Bisericii lui Hristos, îi era cu neputință să primească Harul dumnezeiesc sau vreunul dintre darurile Sfântului Duh. Darurile sale, însă, au venit de la un alt duh.
Va urma
NOTE DE FINAL (trimiterile sunt în mare parte către edițiile în limba engleză a lucrărilor mentionate)
Datorită lungirii explicațiilor la întrebarea: "De ce nu se mântuiesc decât Ortodocșii?" Notele se află de abia aici:
Citat:
În prealabil postat de ALEXANDRU ANASTASIU
NOTE DE FINAL (trimiterile sunt în mare parte către edițiile în limba engleză a lucrărilor mentionate)
________________________________________
|
Iertați-mă, vă rog!