[mariamargareta]

282. Noul Ierusalim de la Pucioasa – o clonă a Ortodoxiei (II)


Unii martori oculari au consemnat cu surprindere anumite deviaţii cu caracter sexual între persoanele “închinoviate” la Pucioasa, deviaţii motivate de presupuse simpatii sau chiar de iubiri ascunse. Acestea s-au materializat în vizite tainice la chilie, întâlniri prin locuri dosite, îmbăţişări, sărutări, schimburi de bileţele de amor, dar nu se ştie exact dacă s-a mers şi mai departe. Copii din flori în mod sigur n-au apărut. De asemenea, convieţuirea zi şi noapte a unor persoane de sex opus (necăsătorite una cu alta – e vorba în principal de Mihaela şi Nicuşor) în aceeaşi chilie, a ridicat pentru mulţi unele semne de întrebare asupra moralităţii celor implicaţi, deşi aceştia pretindeau în mod susţinut că sunt doar “frate şi soră întru Domnul” şi că “fac voia Domnului”, stând mereu împreună. Mai există şi declaraţia unui “frate” de la Coşereni care (deşi căsătorit) a mărturisit la spovedania făcută în faţa liderilor pucioşi că a căzut în păcatul curviei cu o “soră de credinţă” mai tinerică şi care locuia şi ea în aceeaşi “obşte” (gospodărie colectivă).

Clona Ortodoxiei de la Pucioasa are şi ambiţii politice. După ce tentativa lor eşuată lamentabil (dar “proorocită” de ei cu surle şi trâmbiţe ca fiind iminentă) de a instaura cu forţa monarhia, prin persoana expirată a regelui Mihai I, liderii pucioşi au trecut la manevre mai realiste. Din când în când, ei mai născocesc câte un “Cuvânt” pe care-l adresează ca din partea lui “Dumnezeu din cer”, îndemnându-i pe românii debusolaţi de deriva în care se află întreaga ţară ca să voteze neapărat cu partidul democrat-liberal, cu Băsescu şi cu Boc, adică pe cei pe care-i simpatizează pe faţă liderii pucioşi.

Liderii pucioşi au trecut la propovăduirea masivă a ideologiei lor fie prin viu grai, fie prin internet (inclusiv prin torente de spamuri), fie prin ziare proprii şi cărţi apocrife. Atragerea de noi membri a devenit pentru ei o preocupare de căpătâi, deoarece forţa materială şi pecuniară venea acum în special din contribuţiile noilor veniţi. Aderenţa la ideologia pucişească era testată în primul rând prin angajamente formale, dar ferme. Admiratorii care consimţeau să poarte permanent fustă şi batic (femeile), barbă şi acoperământ pe cap ziua şi noaptea (bărbaţii) erau trecuţi în categoria celor agreaţi, adică acceptaţi inclusiv în adunările mai restrânse, care aveau un alt tipic decât cele deschise, populare, denumite pompos şi găunos “festivaluri ale creştinătăţii româneşti”. Cei care nu primeau aceste juguri minimale, după trecerea unui interval de timp rezonabil, erau respinşi cu diplomaţie de la orice alte întâlniri ulterioare. După această etapă urma etapa a doua, ceva mai grea. Este vorba de renunţarea la mâncarea de origină animală şi de acceptarea fermă a celibatului (pentru cei necăsătoriţi) şi respectiv desprinderea totală de “necredincioşii” care alcătuiau restul familiei, indiferent de gradul de apropiere (mamă, tată, soţ, soţie, copii). De aceea rata divorţurilor printre adepţii pucioşi este considerabil de mare. A treia etapă – şi cea mai grea, mai traumatizantă, care taie orice posibilitate de întoarcere a acelora care, eventual, s-ar mai trezi la realitate – era evitarea sau părăsirea totală a societăţii civile (şcoală, facultate, armată, serviciu), vinderea proprietăţilor şi a bunurilor personale (mobilă, haine, cărţi, casă, maşină, terenuri) şi “închinovierea” într-una din comunităţile numite generic “obşti”, de la Pucioasa, sau de la Târgovişte, sau de la Bucureşti, sau din alte locaţii special concepute ca să adăpostească în mod strict controlat pe cei care “au părăsit definitiv lumea”. Cei ajunşi în această etapă evită pe cât posibil să consume vreun produs alimentar făcut de mâna “omului din lume”, căci acestea sunt considerate “spurcate”, şi de aceea pucioşii retraşi din lume se gospodăresc singuri, uneori într-o sărăcie lucie, unii ajungând într-o stare de inaniţie permanentă pentru că veniturile lor provin cel mai adesea din câte una sau două pensii amărâte ale unor persoane mai vârstnice . O precizare strict necesară: echivalentul pecuniar al proprietăţilor la care au renunţat cei nou-veniţi în “obştile” pucioşeşti era vărsat liderilor pucioşi, căci noii adepţi erau consideraţi de acum “dăruiţi cu totul” lui Dumnezeu.

Cu toate derapajele lor de ordin dogmatic, practic şi moral, pucioşii se declară sus şi tare ortodocşi, pretind la modul declarativ că respectă Biserica Ortodoxă Română (ceea ce nu-i adevărat, dar lucrul acesta nu se observă din exterior, cu una, cu două), pretind că folosesc aceleaşi cărţi de slujbă (fapt doar parţial adevărat, căci le-au adus unele modificări semnificative, în consonanţă cu învăţăturile lor pucioşeşti, şi pe deasupra au mai pomovat şi cărţile lor apocrife) au o trăire pe care o consideră mult mai autentică (postesc îndelung şi totodată mai sunt şi vegetarieni, se roagă îndelung, obligatoriu la miezul nopţii, citesc din Biblie, din Vieţile Sfinţilor şi din aşa-zisul “Cuvânt al lui Dumnezeu”) decât creştinii ortodocşi de rând, care sunt uneori mai superficiali în rugăciune sau în respectarea unor îndemnuri biblice mult mai banale. Văzuţi din exterior, ei par mult mai convingători în ceea ce fac decât creştinii ortodocşi de rând; de asemenea, “Cuvântul” pe care ei îl fabrică mereu pe bandă rulantă beneficiază de un autor cu o minte foarte ascuţită, co o imaginaţie extrem de bogată şi cu real talent literar (e vorba de Mihaela Tărcuţă), de aceea el convinge repede şi subjugă la fel de repede, creând un sentiment de hipnoză a raţiunii şi de dependenţă mentală, ca un drog. Numai la o analiză foarte amănunţită a “Cuvântului” ies la iveală inconsecvenţe şocante cu scrierile lor anterioare şi neconcordanţe grave cu Biblia, adesea adevărate erezii.