,,Doi sfinti: Antonie si Pahomie

Sunt putine manastiri in tara care sa pastreze amintirea a doi sfinti deodata. Cu siguranta, Antonie si Pahomie s-au cunoscut si s-au intalnit in mai multe randuri. Stiau totul unul despre celalalt - fiecare miscare, fiecare gand. Ei au increstinat Buila. Pestera din stanca mai poarta inca in pereti rasuflarea rugaciunii lor de peste noapte, iar in poiana de la "Izvorul cel frumos" mai rasuna crampeie din discutiile lor filocalice, despre trezvie, despre jertfa si iubire, despre Cristos. Pe muntele Buila, totul incepe si se termina cu pustnicii anahoreti, cu acei batrani ziditi de buna voie in pesteri si paduri.

Cand il intrebi daca mai exista schivnici si "nebuni intru Cristos", parintele se lumineaza la fata. Da, pustnici mai sunt, nestiuti decat de bunul Dumnezeu. Stau in grote si in crapaturi de pamant, ceva mai sus, la Patrunsa, adunati ciorchine in jurul duhovnicului Varsanufie, care nevrand sa ia asupra lui povara staretiei, s-a dus la marele Cleopa pentru sfat. Trei zile a stat in fata chiliei lui Ilie Cleopa, pana ce batranul a iesit in pridvor, a privit spre multimea credinciosilor si, fara sa intrebe ceva, a aratat cu degetul spre Varsanufie spunand: "Mai pustnicule, ia vino incoace... De ce te framanti? Ai sa fii preot. Sa nu care cumva sa refuzi. Nimeni nu are dreptul sa refuze vrerea lui Dumnezeu". Acum, la Patrunsa, vietuiesc 40 de frati. Intreg varful Builei a devenit un fagure de rugaciune, pe care staretul Varsanufie il pazeste strasnic, neacceptand nimic din confortul si insemnele modernismului: drumuri de masina, apa curenta, stalpi de inalta tensiune. Credinta si adevarul se pastreaza greu. Se pastreaza numai in viata aspra si renuntare.

Craciunul, in ieslea muntelui

In fereastra chiliei, invesmantata cu flori de muscate si cateva gutui parfumate, vantul bate insistent, ca o chemare. Pe dupa tancuri ascutite si creste de padure, noaptea coboara amenintator - semn ca e timpul sa plecam.
De pe marginea lui de scaun, parintele ne priveste nelamurit, cu mila cumva, de parca ar vrea sa intrebe unde ne grabim, ce mari bogatii ne asteapta in vale. Orasul, cu luminitele si podoabele lui amagitoare, poate sa mai astepte, nu-l misca nimeni din loc. Un Craciun petrecut in pustietatea muntelui e altceva - e un moment sfant, irepetabil.

Pentru parintele, cel mai frumos anotimp este iarna. In ieslea grotei lui Pahomie, singuratatea capata contur si culoare. Te leagana in brate, te incalzeste cu rasuflarea ei si iti ascute simturile, incat auzi pasul caprioarei si frunzele cum cad din copac. Totul iti pare dumnezeiesc si limpede - si apa, si aerul, si stelele de pe cer. E o impacare de inceput de lume. In curte, vulpea mananca dimpreuna cu catelul, iar pe deal, vitele se aduna singure in staul, de cum aud toaca de vecernie. Nimic nu te sperie - nici vrajmasia viscolului, nici strigatul ascutit de ciuhurez. In zvonul de colinde si cantari religioase, cu o felie de cozonac si un pahar de vin rubiniu in fata, Craciunul capata aici un fast de sarbatoare imparateasca. Nu mancarea si bogatia bucatelor conteaza, cat emotia si dragostea din privirea fratilor, caldura gandului si mangaierea Celui Mare.

Primul Craciun, prima Liturghie

Parintele Ioanichie cade pe ganduri. Din primii ani petrecuti la Pahomie impreuna cu batranul Galaction, a mai ramas doar cu intensitatea unor trairi si doua-trei imagini usor voalate: o noapte de Craciun cu nimic pe masa, o discutie sub cerul instelat, o rugaciune comuna. In singuratate, descoperi multe. Descoperi ca niciodata nu esti intreg, ca langa tine este mereu un gol, o lipsa. Descoperi, in primul rand, cat de important, cat de minunat si de frumos este omul. Alunecand usor in trecut, ochii parintelui se umezesc de lacrimi. De multe ori, duminica sau in zi de sarbatoare, iesea la poarta si cauta cu privirea in josul vaii, printre copaci. Abia astepta sa vina un credincios si, impreuna cu batranul Galaction Zelig, sa savarseasca marea taina a Liturghiei. Asa cere pravila si porunca - sa fie in biserica cel putin trei credinciosi, ca Cristos sa pogoare si sa sfinteasca darurile puse inainte. Un an incheiat nu le-a calcat pragul nimeni.

Abia in ziua de Craciun, au aparut doua batrane din Pietreni. Trecusera muntele 30 de kilometri distanta, cu zapada pana la brau, si taica Galaction a inceput sa planga in hohote, ca un copil. In sfarsit, vestea nasterii Domnului venise si la Pahomie, Pruncul Iisus intrase in chiliile lor. "La manastire nu inveti nimic", zice ganditor parintele. "Nu inveti nici rabdarea, nici invatatura nimanui - fie el duhovnic sau filosof. La manastire descoperi si gasesti doar ce-i in tine - bun sau rau... E ca dragostea. O ai sau nu o ai. Dragostea conteaza. Cum spune Cristos, daca nu-l iubesti pe cel care sta in fata ta, nu ma poti iubi nici pe mine."

Autor: Sorin Preda