O predica tulburatoare la Duminica Fiului Risipitor a Sfantului Nicolae Velimirovici
(3)
Ce face pacatosul cel nebun cand se desparte de Dumnezeu? El s-a dus intr-o tara indepartata si acolo si-a risipit averea, traind in desfranari. Aceasta nu este lucrarea unui singur pacatos: aceasta nu a facut numai fiul cel mai tanar al tatalui sau.
Aceasta se face de catre fiecare om, de catre fiecare care se desparte de Dumnezeu. “Si s-au stins in desertaciune zilele lor…” (Psalm 77:33).
In desfranari.Ce inseamna aceasta? Inseamna petrecerea zilelor in pacat si desertaciune, in betie, cearta, manie, trandavire si, mai mult decat toate, in desfranare – prin care energiile vietii se mistue cel mai repede si in intregime, si scanteia dumnezeiasca se stinge. Cand omul nu are dragoste, el se arunca in gura patimilor.
Cand omul paraseste calea lui Dumnezeu, se trezeste intr-un labirint cu multe cai si se napusteste cind pe o cale cind pe alta. Omul acesta aseaza securea la radacina propriei sale vieti, si in fiecare zi taie cate o parte din radacina, pana cand copacul incepe sa se usuce.
Traind in desertaciune, fiul risipitor si-a risipit toata averea pe care o primise de la tatal sau. Si dupa ce a cheltuit totul, s-a facut foamete mare in tara aceea, si el a inceput sa duca lipsa.
In aceasta tara indepartata, departe de Dumnezeu, intotdeauna este foamete mare, caci pamantul nu poate satura pe omul flamand: hrana sa doar ii sporeste foamea. Pamantul poate sa sature numai foamea animalelor fara gindire; dar in nici un chip nu-l poate satura pe om.In tara indepartata exista intotdeauna foamete mare, pentru ca, pentru pacatosul care uita cu totul de Dumnezeu, si isi risipeste toate energiile vietii pe care i le daduse Dumnezeu ca parte a sa, se ridica foamete mare: o foame pe care intregul pamant, cu tot ceea ce are de daruit, n-o poate potoli nici macar pentru o clipa.
Aceasta este situatia pana in zilele noastre cu fiecare pacatos, care se lasa cu totul in voia celor pamantesti, a trupului si a implinirii poftelor celor trupesti. Vine o clipa pentru pacatos cand acestea devin murdarie si duhoare respingatoare. Atunci el incepe sa se planga intregii lumi si sa-si blesteme viata
. Secatuindu-si viata trupeasca si sufleteasca, el se simte ca o trestie goala, uscata, prin care bate un vant rece. Totul este intunecat pentru el; totul este scarbos si respingator. Intr-o astfel de situatie, el nu mai stie ce sa faca cu sine. El a incetat sa mai creada in aceasta viata si cum poate sa mai creada in cealalta? El a uitat de cealalta viata si incepe sa o urasca pe aceasta; el a uitat de Dumnezeu si incepe sa urasca lumea aceasta.
Ce va face acum? Unde va merge? Lumea intreaga apasa asupra lui si pe nici o usa nu gaseste scris “iesire”.
Primejdia situatiei nu sta in a gasi o portita de scapare, ci, calea se afla tocmai in launtru.
Cand omul se gaseste intr-o asemenea stare de deznadejde, ii apare diavolul indata, insotindu-l permanent, ducandu-l dintr-un rau in altul, desi el sta ascuns si nevazut. Dar acum i se arata, il ia in slujba sa si il trimite la tarina sa, ca sa ingrijeasca porcii. Ca sta scris:
Si ducandu-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei tari, si acesta l-a trimis la tarinile sale sa pazeasca porcii. Aceasta se intampla fiecarui fiu neascultator, care s-a rasucit si s-a indepartat de tatal sau: ducandu-se departe de tatal sau cu mandrie si cu planuri mari pentru fericirea sa, nimerind ca slujitor la unul mai rau decat el, ajungand sa ingrijeasca porcii altuia. Prin “unul din locuitorii acelei tari indepartate” este lamurit ca se intelege diavolul.Cu toate ca el este numit aici “om”, asa cum si tatal este numit “om”, el este infatisat intr-un fel
cu totul impotrivitor “omului-tata”, de care fiul s-a despartit prosteste. El este om, dar nu om al imparatiei cerurilor, nici om al imparatiei pamantesti,
ci om al celei de-a treia imparatii – imparatia intunericului si a groazei, a pierzarii si a focului: imparatia dracilor.
Fata de cel dintii, “omul-tata”, pacatosul este numit fiu, dar fata de celalalt, “omul-diavol”, el este numit slujitor tocmit. Pe cand se afla cu “omul-tata”, el era binecuvantat cu toata imbelsugarea, dar cu “omul-diavol” el este flamand, atat de infometat, ca ar fi mancat din roscovele pe care le mancau porcii, insa nimeni nu-i dadea. Prin “porci”, intr-un inteles mai adanc, trebuie sa intelegem duhurile cele rele, salasluitorii imparatiei diavolului. Fiindca duhurile cele rele sunt purtatorii a toata necuratia, si porcii sunt simbolul vazut al necuratiei.
Cand Dumnezeu a scos duhurile necurate din omul indracit care se afla in Gadara, El
le-a ingaduit sa intre in porci (Luca 8:32-33).
Precum porcii râmă in pamant, tot la fel si duhurile rele râmă in om, pana ce gasesc in el necuratie, cu care sa se hraneasca. Prin “roscove” sau “hoaspa“, trebuie sa intelegem toata necuratia din launtrul omului: ganduri rele, doriri necurate, scopuri care urmaresc iubirea de sine, pacate, pofte si patimi – mai ales patimi. Duhurile necurate se hranesc si se ingrasa cu tot ceea ce roade sufletul omului si il duce la pieire. Tot ceea ce creste in intunecimea sufletului omului, ascuns de lumina nemijlocita a lui Dumnezeu, asa cum cresc roscovele in intunericul de sub pamant, este hrana necurata pentru duhurile necurate.
Dar duhurile necurate nu dau aceasta hrana omului, indata ce acesta s-a asezat in slujba lor. Ele hranesc omul pana cand acesta cade cu totul sub puterea lor, dar atunci cand el se gaseste in mana duhurilor, ele nu mai au nevoie sa-l hraneasca. Hrana lor este otrava si el s-a otravit deja peste tot. Si ceea ce este otrava pentru el, serveste acum drept hrana pentru ele! Duhurile ii rod sufletul, asteptand doar clipa cand acesta va pleca din trup, ca sa-l hraneasca cu suferinte si mai mari, cand acesta se va afla in intunericul cel mai din afara. Dupa cum a spus imparatul si proorocul David:
“Vrajmasul prigoneste sufletul meu si viata mea o calca in picioare; facutu-m-a sa locuiesc in intuneric ca mortii cei din veacuri“. (Psalm 142:3).
Doamne, fiul risipitor era unul mort inaintea mortii sale trupesti!